Despre compasiune
'Mi se părea mult mai important să râd şi să mă distrez. Mă simţeam uşoară şi regenerată, şi râdeam cu uşurinţă. De aceea, savuram compania oamenilor care nu păreau să ia foarte în serios viaţa. Când mă implicam într-o conversaţie legată de boală, de politică sau de moarte, opiniile mele erau întotdeauna radical diferite de ale celorlalţi, tocmai din cauză că nu mă mai implicam în astfel de chestiuni. Nu mai simţeam nevoia de a judeca şi de a critica pe cineva. Am început să îi privesc cu aceeaşi compasiune pe criminali şi pe terorişti ca şi pe victimele lor. Am ajuns să înţeleg (aşa cum nu înţelesesem niciodată până atunci) că pentru a comite astfel de acte, aceştia trebuie să se afle într-o stare teribilă de confuzie, de frustrare, de durere interioară şi de ură de sine. Un om fericit şi conştient de sine nu ar comite niciodată astfel de fapte! Este o bucurie să te afli în preajma unui om care se iubeşte şi se preţuieşte pe el însuşi, căci el nu are altceva de oferit decât iubirea sa necondiţionată. Pentru a fi capabil de asemenea crime, un om trebuie să fie foarte bolnav din punct de vedere emoţional, stare deloc diferită de cancer. Din păcate, societatea noastră îi tratează cu dispreţ pe aceşti oameni care suferă de un cancer „mental“, fără să îi ajute în vreun fel să se vindece de condiţia lor. Dimpotrivă, face tot ce îi stă în puteri pentru a le amplifica ura de sine. Din cauza acestei atitudini, acest „cancer“ societal nu face decât să crească şi să se răspândească. Eram din ce în ce mai conştientă că oamenii nu au creat o societate care promovează sănătatea şi bunăstarea mentală şi fizică. Din acest punct de vedere, nu mai puteam privi această lume din perspectiva lui „noi“ versus „ei“, respectiv a victimelor şi a abuzatorilor. „Ei“ nu există. Există numai „noi“. Suntem cu toţii Una, produse ale propriei noastre creaţii, ale gândurilor, acţiunilor şi convingerilor noastre.
Dată fiind această perspectivă extrem de diferită de cea a celorlalţi oameni, am devenit extrem de prudentă în a-mi exprima opiniile, căci nu îmi doream să fiu înţeleasă greşit.
Pe un nivel mai lumesc, ştiam că nu mă aşteaptă nicio judecată în lumea de dincolo dacă nu voi respecta dogmele religioase şi culturale care nu mi se păreau potrivite. Aşa se face că am ajuns (încetul cu încetul) să îmi cultiv îndeosebi propria companie.'
