În punctul cel mai neted al resemnării

Într-o viață posibilă dintr-un univers atît de apropiat de acesta, încît îi poți simți pulsația, stăteam cu cineva pe malul unui lac și mîncam popcorn, beam cola.

Dar atît de subtilă e transformarea vieții posibile într-o imposibilitate dureroasă, încît nici nu mai știi cum ai ajuns aici: singur și liniștit și confortabil cu tine, în punctul cel mai neted al resemnării, pe care-l poți numi răsfăț.

Am ajuns aici, de neclintit, holbîndu-mă la posibilități, știind că e de ajuns să întind un deget în direcția lor ca să le fac să dispară pentru totdeauna. Știind că aparțin unui cîmp al paradoxului în care doar luîndu-mi rămas bun de la ele le pot menține în viață. Știind că doar mintea mea le dă consistență și continuitate. Un purgatoriu al stoicismului. Și atunci stau și aștept și aștept și aștept. Emoție peste care vine control peste control peste control.

Așa de aproape de altă viață, una diferită, aflată în spatele unui perete subțire. O viață de neatins, deși o simt tot timpul lîngă mine, urmîndu-mă. Cînd închizi cercul e atîta control peste control și atîta emoție în control.

Nici o tristețe, oricît de mare, n-a fost în stare să muște din miezul acestei inimi mai tare ca renunțarea.

/ Dmitri Miticov