Mircea Ivănescu, întotdeauna.

Şi citim undeva cum o fată tristă se întoarce

într-un sfârşit de după-amiază cu soare scăzut
acasă, şi citeşte o carte foarte frumoasă, în care
alunecă, asemenea constelaţiilor, înţelesuri fără
să se mai suprapună vorbelor. Cartea aceea
despre care se spune aici am citit-o şi eu –
şi pot face acuma, cu amintirile despre ea,
un joc de cuvinte hieratice, ca şi cu piesele
într-un joc oriental, pe care să le împing mereu către margine.
Şi eu pot face o tristeţe de seară despre care apoi
să povestesc, şi eu pot face o nuvelă
despre serile singuratece ale unei fete ameţite
de remuşcările albe ale poemelor, şi eu cred
că ştiu să vorbesc despre spaimele ca nişte păianjeni
urcându-mi pe mâini, pe faţă, şi eu…

/ Mircea Ivănescu, 'Să ne mărturisim'