O ființă a penumbrei
Flam privi soarele,
apoi închise ochii și inspiră adânc. Rămase așa, nemișcată, o bună bucată de
vreme, umplându-și corpul cu lumina crepusculară după care tânjise de când se
știa, fără să ajungă vreodată la saturație. Trăise fiind convinsă că existau
ființe ce luau viață și respirau doar pe durata acelei reflexii ciudate a
atmosferei, în acea luminozitate întunecată. Animale mici, delicate, cu oase
subțiri, aproape transparente, care viețuiau la jumătatea distanței dintre
lumi, se nășteau din bucuria acelui moment, pentru a-l celebra și pentru a muri
odată cu trecerea lui, într-o ultimă scânteiere. Simțea că și ea, la fel ca
vietățile create de mintea ei, era o ființă a penumbrei, care se elibera din
adâncuri doar pe acea scurtă durată a zilei. În rest, corpul îi era stăpânit de
o ființă oarbă și aspră - omul.
/ fragment
// foto: Matei Hablinschi
