Alexandru Lungu (1924-2008), 'Ora 25' (fragment), din 'Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului', ediție alcătuită de Claudiu Komartin, Editura Cartier de colecție nr. 19, 2018
Mâinile difuze ale înserării
au început să coboare pe acoperișuri
au început să mângâie
cu degetele lor calme
frunțile de riglă ale cartierului,
în curând ceața va invada străzile
ca un gaz fumigen
ca un baraj ca o graniță
izolându-mă și mai mult
de restul lumii,
în curând umbrele vor deveni materiale
îmi vor invada camera
vor îmbrățișa pasional pereții
așternându-se febril
peste obrazul palid al tencuielii,
în curând singurătatea mea va înregistra
ora aceea unică de seară –
e ora când femeile se pregătesc
pentru mascarada întâlnirilor de dragoste
sub lumina lăptoasă a felinarelor
amestecată cu ploaia asfaltului
sau în camere încărcate cu parfumuri tari
care aprind sângele
oferindu-i valențe nebănuite
încărcându-l cu agitații intense,
e ora exodului
e ora evadărilor spre orice iluzie
când sălile de spectacol
devin neîncăpătoare de lumină
calde ca o blană
intime ca o strângere de mână
acolo, în sălile magice de spectacol
prin atmosfera catifelată
între oglinzile imense
și colierele grele ale femeilor
zâmbete circulă ca niște mingi
și privirile se caută una pe alta,
e ora ceremoniilor solemne
a recepțiilor cu marionete și bust
a consiliilor de administrație,
e ora când se declanșează
gesturile cele mai patetice cele mai nebunești
când se sinucid îndrăgostiții,
e ora când febra bolnavilor
își execută dansul cel mai fantezist
în timp ce moartea
se plimbă pe coridoarele albe ale spitalelor, -
e ora 25
pe lângă care voi treceți opaci
căreia nu-i observați prezența
dar pe care eu o simt
ca pe un curent electric,
e ora 25
străbătându-mă
ca o devastare ca un dezastru
și mă desfigurează ca pe o păpușă de cârpă
și mă face frumos
așezându-mi o transfigurare enigmatică
pe față
pe mâini
în ochi cu pupile unice
arzând ca un fluture –
e ora cea mai periculoasă aceasta
când amintirile sunt niște flăcări
care ard degetele acestor mâini însângerate
care pipăie forma acestor obraji
și se agață de umeri ca de un cuier,
când amintirile organizate
ca o armată subterestră
ies una câte una la suprafață
profitând de ceața ca un gaz fumigen
de seara care a ocupat cartierul
și trag cu pistolul
în bucata de suflet care mi-a mai rămas,
e ora de cea mai cumplită singurătate
în odaia rece ca un fior
evadat prin vertebre
și sunt singur
cu tremurul mâinii
unui om care se sinucide chiar acum
la celălalt capăt al lumii –
numai toamna aceasta
umedă ca o batistă de doliu
rece ca o mamă vitregă
toamna care a intrat prin ușa încuiată
și pe care n-am avut îndrăzneala
s-o dau pur și simplu afară
sau mi-a fost lene să deschid geamul
ca să iasă singură, să plece
se clatină și acum lângă mine
galbenă, transparentă, dezolantă
toamna aceasta
ca o prostituată tuberculoasă...
au început să mângâie
cu degetele lor calme
frunțile de riglă ale cartierului,
în curând ceața va invada străzile
ca un gaz fumigen
ca un baraj ca o graniță
izolându-mă și mai mult
de restul lumii,
în curând umbrele vor deveni materiale
îmi vor invada camera
vor îmbrățișa pasional pereții
așternându-se febril
peste obrazul palid al tencuielii,
în curând singurătatea mea va înregistra
ora aceea unică de seară –
e ora când femeile se pregătesc
pentru mascarada întâlnirilor de dragoste
sub lumina lăptoasă a felinarelor
amestecată cu ploaia asfaltului
sau în camere încărcate cu parfumuri tari
care aprind sângele
oferindu-i valențe nebănuite
încărcându-l cu agitații intense,
e ora exodului
e ora evadărilor spre orice iluzie
când sălile de spectacol
devin neîncăpătoare de lumină
calde ca o blană
intime ca o strângere de mână
acolo, în sălile magice de spectacol
prin atmosfera catifelată
între oglinzile imense
și colierele grele ale femeilor
zâmbete circulă ca niște mingi
și privirile se caută una pe alta,
e ora ceremoniilor solemne
a recepțiilor cu marionete și bust
a consiliilor de administrație,
e ora când se declanșează
gesturile cele mai patetice cele mai nebunești
când se sinucid îndrăgostiții,
e ora când febra bolnavilor
își execută dansul cel mai fantezist
în timp ce moartea
se plimbă pe coridoarele albe ale spitalelor, -
e ora 25
pe lângă care voi treceți opaci
căreia nu-i observați prezența
dar pe care eu o simt
ca pe un curent electric,
e ora 25
străbătându-mă
ca o devastare ca un dezastru
și mă desfigurează ca pe o păpușă de cârpă
și mă face frumos
așezându-mi o transfigurare enigmatică
pe față
pe mâini
în ochi cu pupile unice
arzând ca un fluture –
e ora cea mai periculoasă aceasta
când amintirile sunt niște flăcări
care ard degetele acestor mâini însângerate
care pipăie forma acestor obraji
și se agață de umeri ca de un cuier,
când amintirile organizate
ca o armată subterestră
ies una câte una la suprafață
profitând de ceața ca un gaz fumigen
de seara care a ocupat cartierul
și trag cu pistolul
în bucata de suflet care mi-a mai rămas,
e ora de cea mai cumplită singurătate
în odaia rece ca un fior
evadat prin vertebre
și sunt singur
cu tremurul mâinii
unui om care se sinucide chiar acum
la celălalt capăt al lumii –
numai toamna aceasta
umedă ca o batistă de doliu
rece ca o mamă vitregă
toamna care a intrat prin ușa încuiată
și pe care n-am avut îndrăzneala
s-o dau pur și simplu afară
sau mi-a fost lene să deschid geamul
ca să iasă singură, să plece
se clatină și acum lângă mine
galbenă, transparentă, dezolantă
toamna aceasta
ca o prostituată tuberculoasă...
📷Roberto Kusterle
