Adriana
tatălui meu, 5 februarie 2019
afirmarea negarea hohotele
iubirea pe bandă
rulantă
sângele răzvrătit
asta a fost lupta ei
pașii stinși adierea abia perceptibilă
luminile orașului tot mai mici
se apropie o tăcere –
totuși abia îl vede
la fel de înalt și
obosit ca atunci la plecare
când ea i s-a apropiat de pat, i-a luat în mână
mâna plină de sânge
și
n-a mai simțit
înalt obosit și acum privirea
tulbure ca întotdeauna după
zilnica sticlă de vodcă
(privirea ei tulbure
când
omora animale mici
capul ei tulbure după)
o privește și tace
animale mici se agață de
haine rup pielea se strecoară
sapă în corp încet dar sigur
că e doar o impresie, își spune
(își zicea adriana, dar asta
nu spune nimic despre ea
și nimic nu se va spune despre ea)
adriana, șoptește, mergand încet în
întuneric, adriana, la ce folos tu
se intreabă, adriana cine ești tu
se oprește la margine
cine ești
tăcere
și ronțăitul animalelor mici
îngropate cu ani în urmă
în corp – foșgăiala și plescăitul
cine ești tu adriana
ei unde sunt cine sunt
ce ai făcut ce ai iubit adriana
ce ai câștigat și pierdut
nu e nimeni
adriana
împinge întunericul
cu picioarele
departe orașul spitalul
linia izoelectrică țiuitul vag și
adriana împingând-o pe adriana
înainte tot înainte
cu picioarele înainte
tot înainte la nesfârșit
adriana
/ "adriana"
// Jason Langer
