Esențialitate, Mircea Ivănescu

Am să-ți spun odată ce înseamnă ființa – ceva

din tine, ca un colț de pătură, pe care îl iei

între două degete – și îl ridici, mototolindu-l –

și-l arunci pe urmă la loc. Dar nu cade

niciodată în aceeași așezare ca mai înainte.

(Îmi spunea odată, privindu-mă: “este în tine

o dorință grozavă de moarte”. Eu mă plimbam

prin camera foarte mare – din când în când întorcându-mă

către fereastra prin care se vedea, departe, orașul.

Moartea îmi era foarte indiferentă, ca ceva la care nu poți

să te gândești. Și dorința… ) Și dacă a căzut

altfel, când i-ai dat drumul din mână, e altă

ființare, ți s-au așezat altfel liniile

vieții (liniile – însă tu ești același.

Oamenii se schimbă doar o dată la șapte ani,

când și morților li se schimbă locul).

/ Mircea Ivănescu, ‘Esențialitate’