Grasa

Era o lumină agățată de colțuri; o ultimă forțare a după-amiezii. Mi-am spus că nici aici, nici acolo. Și că nu se știe când sau dacă. Pe atunci aveam un acum: cerul, marea și corpul – o casă pustie și caldă prin care vara trecea orbită de lumină.

Spre toamnă podeaua începuse să scârțâie. Mă întrebam: ce altceva. Auzeam în depărtare orașele, în care viața se întâmpla în ritmuri alerte, străine de lentoarea pământului. Sub podea creștea ceva, împingea dușumeaua și nopțile mă trezeam lac de transpirație când auzeam scormonitul ființelor nocturne de sub pământ. Se pregătea toamna. Se săpau locuri pentru frunze și focuri și animale moarte.

Într-una din zilele acelea, în care lumina verii stătea agățată cu ultimele puteri pe la colțuri, am văzut-o. Era grasă, pielea plesnea pe ea și în blană i se plimba o adiere parcă numai a ei. Se așezase pe terasă, stătea așa, nemișcată. Pielea de pe burtă i se mișca încontinuu: peste puțin avea să fete. M-a privit cu ochi blânzi, n-a scos un sunet. M-am uitat puțin la ea, am strigat-o ușor... Dar n-a răspuns. N-o mai văzusem până atunci.

M-am retras într-o cameră doar a mea. Acolo nu intra nicio lumină și nu se auzeau orașele, nici măcar în șoaptă. Era negru și umed și rece. Am stat acolo o vreme, nu știam ce să fac cu grasa. Să-i dau să mănânce a doua zi? S-o mângâi? Până să mă hotărăsc, podeaua a început să scârțâie. Am ieșit. Terasa, briza, vara pe ducă și ea, grasă și nemișcată, urmărindu-mă cu privirea oriunde m-aș fi mișcat. Bănuiam că ar fi Mona Lisa, dar nu era sigur. Am strigat-o iar, încetișor: Mona... nici n-a clipit. Am întins mâna spre ea: nu mi-a venit în întâmpinare – nici n-a fugit.

Noaptea următoare podelele n-au mai scârțâit. Simțeam că se pregătește altceva sub pământ. Am stat strânsă pe o margine de pat, cu un colac în brațe, urmărind cum trec pâlcuri de întuneric. La un moment dat, un întuneric m-a atins așa, într-o doară, dar n-a durut. A fost doar o cameră care s-a închis și aș fi redeschis-o, dacă aș mai fi știut că există. Lasă, poate că a fost mai bine așa. Am stat încolăcită încă multă vreme, până când de sub podea au ieșit multe feluri de întuneric. Nu m-a mai atins nimic.

Aș fi uitat că exist, dacă dimineața următoare n-ar fi venit oamenii. Ieșisem pe terasă și mă lungisem lângă grasă. Burta nu i se mai mișca. Mă privea la fel de blând. Un miros dulceag învelea casa. Aveam pielea întinsă și netedă și parfumată. Când au venit ei, era deja bine. Nu am simțit cum ne-au luat și ne-au cărat într-o roabă, înghesuite, până la margine. Spuneau că puii ei muriseră în burtă. De mine n-au zis nimic. Doar au dat din cap a pagubă în timp ce-mi frângeau câteva oase, ca să încap mai bine în locul mic pe care-l săpaseră să ardă frunze și animale moarte.

Am rămas tot timpul eu și grasa, cu privirea ațintită una asupra alteia. Ca și cum ne-am fi spus: asta e, ce să-i faci. Ne-au acoperit cu frunze uscate: parcă de pe o zi pe alta venise toamna - un septembrie obosit, mai cald decât celelalte. Poate așa, să rămân cu o amintire frumoasă. Lumina trecea printre frunze și lăsa pete albe pe piele: o erupție orbitoare.

Nu am simțit focul, dar am recunoscut mirosul de fum care-mi plăcea atât de mult în copilărie și mi-am amintit foșnetul focurilor de toamnă pe care le aprindeam la malul mării, până târziu în noapte. Oamenii au stat o vreme lângă noi, apoi s-au îndepărtat.

Grasa nu mai era grasă, eu aveam altfel de erupție pe piele, apoi n-am mai avut piele. Venise noaptea, o noapte caldă de toamnă; lângă noi s-au așezat câinii. Le-am simțit căldura boturilor deasupra. Apoi au plecat și ei și a venit iarna. A fost rece, dar a trecut repede.

În primăvară am auzit glasuri noi lângă casă. Păreau tinere. Era o casă mică, pustie, trupul meu, prin care vara a trecut repede și de data asta, cu oameni și animale noi și o lumină la fel de orbitoare care se agăța de colțuri și respira obosit. Îmi aduceam aminte scârțâitul podelelor și privirea grasei, cunoșteam urmarea.

Însă de data asta nimic n-a mai scrâșnit; știam că dimineața aveau să vină oamenii. M-am închis cu grasa în camera care era numai a mea, să ascultăm mai bine tăcerea. 

// ph: Elene Usdin