Pandemic

odată am stat și eu lângă cel care sângerează,

am văzut cum înserarea lasă urme adânci între lucruri.

umbra există în lipsa umbrei

la fel cum există viață ruptă depresie în lipsa motivelor care te-ar face

să-ți sfâșii fața ca pe un cearceaf învechit să faci cu el stază

peste cioturile celor secționați de frumusețea unor lumi inefabile.

am stat și eu lângă cel care sângerează până când n-a mai rămas nimic din noi

doar asaltul materiei asupra 

nimic din ce spun aici nu există
în afară de mine: cu privirea unei mari înțelepte din era youtube & spaceporn.

prea mult

sânge în poezie, se spune

totul

cosmetic aseptic înăbușit o friptură asezonată minimalist

în pagina de gastronomie a unei reviste la modă ce profețește invazia caloriilor 
asupra anatomiei de la pagina 5.

distanțare socială & snuff.

blasfemie frumusețea

apare în cele mai joase momente și stări, pe cele mai înalte mormane de bălegar

niciodată la mijloc niciodată.

carnea tremură cuțitul lucește:

sunt singură și am ce mânca.

// ph: Vivienne Mok