Astăzi este ziua cuiva care, pe lângă faptul că este editorul meu de poezie, este în primul rând, de ani de zile, un prieten drag. Las aici un poem despre viață și moarte și viață și moarte, un poem atât de delicat și de fin sugestiv al Samsarei, din cel mai recent volum al lui. Zile însorite, C.K.

 

Aș fi vrut să o privesc în ochi 

în timp ce îi spun cu accentul meu de estic perfid

Hier bei euch ist schon Fruhling geworden,

însă ochelarii de soare ai Brunhildei 

de pe banca din fața mea

nu le divulgau nici forma, nici culoarea irisului,

nici scânteia pe care i-o ghiceam în privire

și despre care un medieval susținea că e

semn cert al fărâmei de divinitate

din noi,

la fel de impersonală și inconfundabilă ca 

amprenta

sau ca furtuna de linii din palmă,

iar lumina îi încâlcea părul,

îi ronțăia lobii urechilor,

prelingându-se pe fâșia gaza a culoarului dintre noi - 

metroul a intrat în tunel

și un curent i-a ridicat în aer o șuviță blonzie,

gulerul paltonului,

viața de iubită secretă a unui spion rus -

metroul a intrat în tunel

și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde

știind că mereu intrăm

și ieșim de acolo.

/ Claudiu Komartin, volumul "Autoportret în flama de sudură"

// ph: Jono Dry