Hermès - fragment din noul roman în lucru


 

Își suflă nasul cu delicatețe, într-un șervețel de unică folosință, cu alt șervețel își șterge o lacrimă la un colț de ochi, își trece mâna peste capul tuns periuță, peste bluza de trening pe care scrie cu auriu Balenciaga. În jurul lui se simte miros de parfum bun, e mereu curat și îngrjit, se respectă, știu asta, lanțul de aur de la gât nu e decât o confirmare – da, Micu ține la imagine.

Sunt obosită, poate nu chiar atât de obosită ca el, și cu un diabet în minus. Dar tot obosită. Abia venisem de la un proces de la Timișoara și condusesem toată noaptea. Prefer condusul mașinii ore în șir unui zbor simplu și direct cu avionul. Nu pentru că îmi e teamă de avion, dar, nu știu prin ce asocieri ciudate, leg zborul cu avionul de plecările în vacanțe în afara țării. Ca și cum aș considera nivelul de dezvoltare al țării undeva înainte de inventarea zborului cu avionul. În fine. Eram obosită, procesul ieșise bine, fiecare își jucase rolul și spusese ce trebuia, mai rămăsesem câteva zile cât să aflu că e totul câștigat, iar noaptea, pe drumul de întoarcere, îmi păcălisem cumva oboseala ascultând la maxim Led Zep și Guță, da, o combinație ciudată, manelele nu erau deloc genul meu, dar piesa asta, Bună dimineața, cu care în ultimii ani se trezea mai toată lumea care mergea în grupuri pe la cabane sau la mare, chiar avea efectul unei cafele tari. Doar că de la un punct încolo, tot ascultând-o pe repeat, a avut un efect hipnotic și tocmai când Guță luase nota înaltă din dimineațaaa” am zărit, în ultimul moment, o mișcare bruscă în fața mașinii și o lovitură, apoi ceva moale peste care mașina a trecut fără dificultate. Am oprit. În spatele mașinii, o cățea plină de sânge, cu burta umflată, se vedea că erau căței în burtă, avea ultimele spasme. Am asistat la scenă până când, la puțină vreme, totul a fost învelit de liniște și întuneric – noaptea năvălea peste mine, peste mașină, peste cățea și peste puii care nu mai apucaseră să vadă ce înseamnă o dimineață, așa cum Guță continua să cânte maneaua ce-și făcea auzite trilurile prin portiera rămasă deschisă. M-am întors și am oprit muzica, am stat apoi în picioare lângă mașină și am ascultat liniștea acelei nopți în care pentru prima dată în viața mea omorâsem ceva – ceva mai mare decât un țânțar sau o muscă, un organism cu mecanisme mai complexe, ceva mai apropiat de noi, oamenii, ca funcționare, și pentru prima oară m-am gândit că până la urmă nu e mare diferență. Că omori o muscă sau un câine sau un om e același lucru. Omori ceva viu. Cu cât ființa respectivă e mai îndepartată de tine biologic pe treapta evolutivă, cu atât te afectează mai puțin, pentru că-ți spui: “Nu e mare lucru, e ceva mult prea mic, nu am de ce să mă mai gândesc.” Și așa făcusem și eu. Și totuși. Stătusem în noaptea de vară, pe o șosea pustie, rezemată de portieră, ascultând sunetele nopții și țiuitul automat dat de senzorul portierei deschise, și nu-mi trecea nimic altceva prin cap decât faptul că, până acum, la cei treizeci și șase de ani ai mei, intenționat sau nu, omorâsem o grămadă de ființe. Încă din anii mici – gândaci, muște, țânțari. Melci. Pe primii neintenționat, pe următorii intenționat – eram mică și îi omoram doar pentru că-mi plăcea cum trosnea cochilia sub pantoful meu și vedeam apoi acel amalgam moale, vâscos, întins pe trotuar. Nu realizam că aceea era o moarte. Mai târziu, când am realizat, am început să ocolesc melcii și să mă gândesc cu scârbă la acea mică monstruozitate pe care o făcusem în anii mici. Ce cruzime cere în primii ani satisfacerea curiozității, învățarea lumii în care ai apărut, nici tu nu știi de unde. Încercasem și acum să consider cățeaua ca făcând parte din acea serie de mici crime involuntare pe care le mai înfăptuisem, dar nu doar că acum nu a mers, ci dimpotrivă – toate acele mici crime din trecut brusc s-au mărit, ocupând tot spațiul nopții care mi se întindea în față și în spate, o viață întunecată, plină de mici omoruri care acum căpătaseră proporții de tragedie planetară și veneau să se răzbune, să mă sugrume cu amintirea lor. Toate ființele au aceeași valoare, toate morțile au aceeași însemnătate. Asta mi-am spus și mi-am aprins o țigară dintr-un pachet uitat în mașină cu brichetă cu tot de o colegă avocată. Am început să tușesc, nu eram obișnuită cu țigările, fumam doar în context social, îmi plăceau acele gesturi ritualice care la unii oameni sunt de o eleganță absolută, iar la alții de un sordid grotesc. Am aruncat țigara și am renunțat la gândul de a conduce mai departe spre București. Am tras mașina pe dreapta și m-am chircit pe bancheta din spate, după ce am blocat portierele, încercând să adorm. Dimineața m-a găsit tot cu ochii deschiși, după un priveghi de câteva ore făcut cățelei moarte pe care o trăsesem de pe șosea înainte să blochez portierele. Îmi murdărisem șalul alb de sânge, pentru că o trăsesem de labe cu el, mi-a fost parcă teamă să ating direct blana animalului mort. Am lăsat-o într-un șant și am acoperit-o cu șalul, pe ea și pe puii ei opriți brusc din evoluție, din acea cursă (in)terminabilă în care ne angajăm cu toții din momentul în care decidem, sau suntem deja deciși de altcineva sau de altceva, că trebuie să trecem prin experimentul “Viața”.

-        ... și am decât asta, nu știu ce altceva să fac.

Micu își continuase povestea, iar eu probabil rămăsesem aparent la fel de prezentă pentru el, aprobam și scoteam sunete din care arătam că înțelegeam și că îi eram alături, deși mintea mea se dusese în noaptea din care tocmai ieșisem cu greu. Abia ajunsesem în București, eram nemachiată și mă simțeam oarecum ciudat din cauza asta, îmi pusesem niște ochelari de soare care-mi acopereau jumătate din față, în felul ăsta nu se mai vedea nimic în afara faptului că nu eram rujată. Nu prea-mi păsa, de fapt, dar cu ochelarii de soare pe nas parcă mai aveam cât de cât un strat protector între mine și lumea exterioară, iar acum chiar aveam nevoie de așa ceva. Vorbele lui Micu ajungeau la mine ca prin vată și în mintea mea imaginea cățelei și imaginea Ramonei se suprapuseră și în cele din urmă făcură schimb de roluri: vedeam cu ochii minții, în spatele ochelarilor de soare, imenși ca niște lacuri ce reflectau razele dimineții, o cățea cu țâțele pline de cancer, roasă pe interior de celulele necruțătoare, iradiată și cu blana căzându-i în smocuri, cu niște căței mici și rahitici trăgându-i de țâțele carcinomatoase, schelălăind, ea de durere, ei de foame; și apoi, în locul cățelei ucise, era de fapt Ramona, pe care o trăsesem de mâni și de picioare la marginea drumului, undeva pe lângă Ilia, în noaptea de dinainte, când veneam de la Timișoara, și pe care o învelisem cu șalul meu alb, acum lăsat acolo, plin de sânge și muște, care sigur apăruseră în căldura de vară odată cu primele ore ale dimineții. Micu povestea înainte, deși se învârtea în cerc; era doar mintea lui care verbaliza, încercând să găsească soluții pe parcurs sau doar să se autoliniștească, iar eu, în momentul în care substituția cățelei cu Ramona a fost totală, m-am simțit ca o ucigașă, era ca și cum Ramona, nevasta lui Micu, era deja moartă, “Ramona e deja moartă”, voiam să-i spun lui Micu, eu o ucisesem noaptea trecută pe marginea unei șosele și stătusem cu ea până răsărise soarele, apoi o lăsasem acolo, cu copiii ei care încă nu apucaseră să învețe ce înseamnă foamea.

Am dat repede din cap, ca un cal deranjat de muște, încercând prin asta să aprob tot ce spunea bărbatul care aproape plângea că nu are bani pentru tratamentul nevestei, bărbatul al cărui lanț de aur lucea în lumina dimineții și de care nici prin cap nu-i trecea să se despartă, dar care deja își făcea monologul de despărțire de nevasta cu care avea doi copii și pe care deja se gândea să i-i crească una dintre “prietenele” lui, pe care eventual, după o vreme de la înmormântare, urma s-o ia și de nevastă, ca să fie totul “legal, corect”. Exact așa spusese Micu: “corect, legal”.

-        Și cum știi tu că ce e legal e și corect?

Nici nu-mi dădusem seama că spusesem asta cu voce tare. Micu se uită la mine ciudat, mă măsoară îngrijorat din priviri. El știe, știe mai bine decât mine că ce e legal e corect, el care încalcă probabil legea mai tot timpul și care tot timpul se gândește că ceea ce face este incorect.

-        Ești obosită, nu? Și eu te țin aici cu poveștile mele…

-        Nu-i problemă, Micu, doar ziceam și eu așa…

 

Mai târziu, ajunsă în casă, dau drumul la muzică și mă dezbrac din mers, în drum spre duș. 


[...]

            Deja relaxată sub dușul fierbinte, mă întreb ce anume mă face să vorbesc cu Micu, și nu doar cu el. Nu percep acele diferențe clare care-mi fuseseră transmise încă din copilărie și cărora mă încăpățânasem constant să nu le dau curs: lumea are o ierarhie, clasele sociale nu se amestecă, fiecare în cercul lui. “Și voi în cercul vostru strâmt…”, zâmbesc acum sub duș, și dau gândul din nou la o parte. Micu e paznic undeva în apropiere, nici nu mă interesează să aflu mai multe, apropierea poate să fie și o depărtare, mă gândesc, amintindu-mi de atâția oameni din aceeași clasă socială cu mine, de care sunt apropiată din punctul de vedere al clasei, dar la ani lumină distanță din punctul de vedere al viziunii despre viață și lume. Probabil din fericire pentru mine, nu-mi place să fac mare caz de modul meu de a gândi, verbalizez strict cât e necesar pentru a nu stârni valuri prin afirmațiile mele – de-a lungul vieții mă obișnuisem deja că felul în care văd eu lumea e diferit de cel pe care-l au cei în mijlocul cărora am trăit și trăiesc, și la fel de diferit chiar și de cei ca Micu și de alții, din diverse alte categorii cu care m-am intersectat pe parcurs. Am un bloc de desen în care uneori desenez diverse obiecte, portrete sau peisaje, scriu versuri și scurte fragmente de proză, m-am apucat să învăț chineza și modelul meu de viață e Gandhi, pe care îl admir fără rest, și nimeni în afară de mine nu știe toate astea. Nici măcar Armand, care locuiește cu mine în casă. Și asta nu pentru că simt o nevoie imperioasă de a avea și a păstra secrete, ci pentru că nu mi se pare că pentru cei din jurul meu aceste activități ar suscita vreun interes. Până la urmă, sunt tot eu, așa cum mă știu ei, ce rost are să le încarc memoria și cu niște detalii în plus. Iar cu Armand e simplu - de multe ori programele noastre nu coincid, e plecat cu procese în țară sau în străinătate, sau sunt eu plecată, așa că am suficient timp și spațiu pentru a desfășura aceste activități de detaliu ale vieții mele în deplină singurătate și liniște.

            Ies din duș și îmi trag peste cap o pijama de mătase. Dau o linie de parfum Hermès peste materialul fin, deși știu că nu e recomandat să dai cu parfum peste mătase. Dar e un parfum pe care de-abia l-am descoperit și nu pot să stau fără el, cel puțin pe moment. Da, răsfăț. Îmi prind părul în vârful capului cu un elastic. Deja se văd rădăcinile deschise la culoare, trebuie cât de curând să mă duc la salon și eventual să mai schimb - de câțiva ani e același șaten monoton. Înainte să adorm, cufundată în așternuturile de mătase din dormitorul decorat în stil minimalist, îmi trec din nou prin minte discuția cu Micu și imaginea cățelei pline de sânge de la marginea șoselei aproape de Ilia, suprapusă peste imaginea Ramonei, apoi cobor într-o lume ciudată.


 

/ Ligia Pârvulescu - 'Hermès'

// ph: pinterest by Mina Jafari