Red (fragment din romanul în lucru)

 

    M-am trezit după vreo două ore, cu o durere de cap persistentă. Mi-am adus aminte că trebuia să mă apuc de lucru la noul dosar. Nu știu de ce îl acceptasem. Mi-am tras pe mine un halat, mi-am prins părul în coadă și m-am așezat pe canapea, lângă Miți, care abia a deschis un ochi, cântărindu-mă dacă vin cu vreo ofertă de pliculeț sau nu. S-a lămurit că nu și s-a întors cu spatele la mine, continuându-și lumea ei de vise pisicești, probabil plină de castele făcute din pliculețe și păzite de garduri înalte din bobițe. Am deschis laptopul și am început să citesc dosarul. Abia am citit două rânduri, că iar m-am întrebat de ce am acceptat. Sunt mulți bani, adevărat. Dar e un politician și știu că e un politician corupt. Iar eu trebuie să-l apăr. Sunt convinsă că e vinovat. Și eu trebuie să-l apăr. Cel mai mult probabil al trebui să-l apăr de el însuși. Ce gânduri. Astea nu-s gânduri de avocat, Alba, scoate-ți prostiile din cap. Fiecare dă socoteală cumva, și nimeni nu-ți dă socoteală ție. Nu ești Dumnezeu. Dar chiar, cine e Dumnezeu? Cine hotărăște toate lucrurile astea? Aș vrea să lucrez altceva. Fișier, fișier... 

    Am fost întreruptă după vreo oră. Armand a venit cu flori. Crini. Un miros puternic, ca și cum încearcă prin asta să acopere mirosul de cadavru care parcă începuse să plutească în living de când începusem să citesc dosarul. Privatizarea unei fabrici, bani murdari, șantaj și miros de crini. Închid cu zgomot capacul laptopului, de parcă ar fi piatra de cavou trântită peste toată putreziciunea de dedesubt. Îmi fac cruce cu limba. Nu-mi vine să cred că-mi fac cruce cu limba. Nu sunt credincioasă. Armand mă ia în brațe, Miți se refugiază în grădină. Armand mă întreabă la ce lucrez. Îi spun că lucrez serios la gândul să lucrez altceva. El ridică o sprânceană. E pasionat de avocatură, a terminat facultatea printre primii din generația lui. Un avocat cunoscut și căutat, nu se închipuie făcând altceva. Se întinde lângă mine cu gesturile leneșe ale lui Miți. Un Miți mai mare. Mă uit absentă spre grădină și-i spun că vreau să plec. Nu, nu cu el. Doar cu mine. Mă gândesc la Peru. Da, pur și simplu Peru. O să plec eu cu un grup, ceva. Îi las lui casa în grijă până mă întorc, desigur. Așa nu rămâne nici Miți singură, la bunul plac al venirii săptămânale a menajerei. Pendulul bate ora prânzului cu sunete solemne de catedrală. Vreau să merg și eu într-o catedrală. În catedrala naturii. Asta e catedrala mea. Așa am fost dintotdeauna. Nimic nu este peste natură. Tocmai am terminat de citit cartea Acolo unde cântă racii. Am văzut și filmul. Singură, fără Armand. El preferă filmele de acțiune, eventual cu avocați în acțiune. Mă simt ca personajul principal din Acolo unde cântă racii: o femeie singură, în a cărei viață singura constantă este natura. Da, merg în Peru. Cu un grup, găsesc eu ceva. Armand mă aprobă în tăcere. În seara asta ieșim să luăm cina la Marriott. Și apoi sex, în mod sigur. Mi-e dor să-i simt mirosul de bărbat puternic, inteligent și bine angrenat în mecanismul social, un mecanism din care în ultima vreme mă gândesc tot mai des să mă desprind. Mirosul lui, mirosul naturii pervertite de geluri de duș scumpe și vizite regulate la salon și la spa. Îl văd cu ochii minții plonjând cu mișcări feline în bazinul de la Pescariu, așa cum îl văzusem de atâtea ori cu ochii fizici. Seara decurge bine, restaurantul luminos și aseptic precum o sală de operații în care luminile de focalizare sunt înlocuite de candelabre de cristal. Mâncare fină, gesturi desăvârșite, zâmbete repetate la nesfârșit în oglinzile salonului. Rochia mea Valentino, de mătase neagră brodată cu cristale. Zâmbetul. Zâmbetul. Zgomotul furculiței. Armand, zgomotul cuțitului, carnea delicat feliată, precizie de chirurg. A mea sau a lui. Cine e în farfurie. Ramona. Cățeaua de la Ilia. Ramona. Sânul ei stâng. Sânul ei drept. Zgomotul cuțitului. 

    Mă gândesc la soarele care acum scorojește scoarța planetei undeva în Somalia. Burțile umflate ale unor copii negri precum miezul celui mai afânat pământ săpat în cel mai rafinat cimitir din Paris. Foame. Mi-e foame. Gura se închide automat peste furculiță, furculița iese golită dintre buzele rujate roșu Guerlain. Mestec. Labiș. Mănânc și plâng. Nu. Mănânc și zâmbesc. Da, exact, asta e, Alba. Mănânci burta umflată de foame a unui copil somalez. Mă opresc. Îl privesc pe Armand. Zâmbesc și înghit. Repet. Planeta se rotește pe axe. Planetă dezaxată. Doar metaforic. Sau? Nu-mi mai e foame. Mestec. Armand mă privește, buzele i se mișcă, spune ceva. Ramona. Cățeaua. Înghit. Foamea sapă în mine un altfel de dorință, e o altfel de foame. Sunt sătulă, dar mi-e foame, altfel de foame. Mestec, zâmbesc și înghit. 

    Acasă. Patul mare și larg. Mirosul lui Armand, mirosul de bărbat puternic, inteligent și bine angrenat în mecanismul social care... și așa mai departe. Limba lui în gura mea, mișcările clasice ale unei partide de sex așteptate, anticipate, respirația lui șuierată, prin minte îmi trece o secvență din Fresh, sexul bărbatului secționat de gura crudă a unei femei ajunse la limită, jerba de sânge în locul jetului de spermă. Respirațiile revin la normal, Armand întins lângă mine, acoperit de cearceaful de mătase, precum un giulgiu, părul lui blond împrăștiat apare de sub marginea materialului, îmi închipui craniul lui perforat de un glonte, creierul împrăștiat dedesubt, totul ascuns de cearceaful de mătase. Cățeaua. Ramona. Mă ridic. Lumina discretă a aplicelor baroce din baia mea preferată. Fața mea în oglindă. Reaplic roșu Guerlain. Ies în grădină. Ochii fosforescenți ai lui Miți mă privesc fix din balansoar. Mângâi blana moale, torcătoare. Care se smucește brusc de lângă mine, se arcuiește cu precizie și prinde un animal de noapte, pe care apoi îl mănâncă fără grabă. Plescăitul cărnii și sângelui printre limba și colții micii feline. Furculița. Burta umflată a copilului din Somalia. Ramona. Ruj roșu Guerlain.

/ Ligia Pârvulescu, 'Ruj'

// foto: Shutterstock