The Grace of Wild Things & două fragmente din noul roman în lucru


 

        Sunt de patruzeci și opt de ore în Cusco și mestec toată ziua frunze de coca. Pretextul este că din cauza înălțimii. Toți facem asta aici. Toți turiștii adică. Localnicii sunt obișnuiți cu altitudinea. Nu știu cum mi-ar fi fără coca. Sunt mai activă, mai vorbăreață și mai glumeață decât de obicei. Am momente în care sunt chiar centrul grupului și sunt uimită de câtă atenție primesc. Doar că nu-mi place asta. Așa că redevin tăcută, doar pe interior rămân cu aceeași stare de hiperactivitate. 3399 metri altitudine și nicio stare de înălțare spirituală. Avocata în vacanță, așa mă știu cei din grup. Cu unii dintre ei m-am împrietenit mai mult, cu alții sunt doar în relații de salut și atât. Dar e un grup plăcut. Sunt și doi bărbați singuri, amândoi îmi caută compania dar cred că deja s-au lămurit că faptul că sunt singură nu înseamnă că sunt și disperată. Pentru că da, sunt singură. Armand a rămas undeva departe, într-o Românie la care acum mă gândesc ca la un tărâm din altă lume, din altă poveste, din altă viață. Ascult în surdină la căști Mozart și moțăi. Peruanii sunt mici și negricioși. Am fost de dimineață în piața principală, am mers pe jos și a trebuit să urc până acolo, și abia atunci am simțit că mi se taie respirația și că mă ia amețeala și că mi se face greață. M-am așezat direct pe jos, lângă un zid. Dimineața era strălucitoare, a devenit aproape orbitoare, am început să respir adânc și totul a revenit la normal. Am început să ascult zgomotele pieții, pașii grăbiți din jurul meu și m-am ridicat. Soarele și-a recăpătat lumina obișnuită, într-adevăr ceva mai clară și mai pătrunzătoare decât la altitudini mai mici. Am rătăcit prin piață și m-am întors după ceva vreme la hotel purtând un poncho de alpaca. Alb cu negru și cărămiziu, foarte călduros. O să-l port iarna. Sau, cine știe, îl țin pe post de pătură. Văd eu.

            Acum vizităm niște ruine incașe. Iarba are verdele ierbii din Scoția, iar ceva mai departe se văd câteva alpacale ieșite la păscut. Sunt simpatice și am învățat să le deosebim de lame, deși sunt foarte asemănătoare.

            E deja seară și am ajuns înapoi la hotel. Mâine ar trebui să plecăm pe Inca Trail spre Machu Picchu. Îmi e cam rău, greață și amețeli, deși am mestecat coca toată ziua și am băut ceai de coca cu găleata. Dar mă mobilizez, am totul pregătit, echipament și tot, nu am cum să ratez tocmai asta.

            Am început să urcăm, toată lumea veselă. Fiecare își cară echipamentul în spate și avem popasuri de relaxare și mâncare. Vremea este frumoasă și culorile foarte vii, dar treptat încep să resimt oboseala, iar acum, după patru ore de mers, deja mi-e rău. Mă despart de grup și cobor cu chiu cu vai înapoi spre Cusco, pe un căluț prietenos, dar pe un drum care mă zguduie puternic la fiecare alunecare a copitelor. Căluțul e dus de căpăstru de un peruan, suntem doar noi doi, e pentru prima oară când sunt singură în Peru, când nu sunt cu grupul. Din păcate mi-e rău și nu pot să mă bucur de peisaj, am luat un nurofen forte și încă aștept să-și facă efectul. După ceva vreme reușesc să ajung înapoi la hotel și să mă întind în pat, după ce vomit parcă se liniștește totul și reușesc să adorm. Mă trezesc după câteva ore într-o baltă de sânge, dar fără durere. Nu era data să-mi vină, dar probabil că altitudinea a schimbat și ritmicitatea menstruației. Fac un duș, chem camerista să schimbe lenjeria de pat, îmi pun o pijama curată și aranjez lucrurile pentru a putea să ajung în Aguas Calientes a doua zi și să urc de acolo spre Machu Picchu, unde ar urma să mă întâlnesc cu grupul, care ajunge acolo de pe Inca Trail.

            Vremea e înnorată, iar Aguas Calientes e un orășel urât, în care hotelurile sunt mici și meschine și sunt înșiruite de-a lungul unei căi ferate. La parter sunt restaurantele, așa că dacă mă plimb pe trotuarul-peron trec dintr-un restaurant în altul. Mesele sunt mici, asemănătoare de la o terasă la alta, doar fețele de masă și farfuriile diferă. Am rezervare pentru o noapte la unul dintre hotelurile astea, iar după ce le-am studiat din afară mi-am dat seama că nici nu contează care, toate sunt la fel. Fluxul mare de sânge mi s-a oprit, așa că pot să mă plimb liniștită, și asta fac. Spre norocul lui, Aguas Calientes e înconjurat de munți, iar mirosul de eucalipt care vine de acolo, din toate direcțiile, îmi dă o stare incredibil de bună. Parcă am pătruns într-o altă lume, o lume a eucalipților, care domină cu blândețe prin miros întreg orășelul. Aud în apropiere râul Urubamba, ca o muzică ce se împletește cu mirosul de eucalipt, și dintr-o dată hotelurile modeste aliniate ca niște macarons colorate lângă linia ferată capătă o strălucire aparte, au un farmec pe care numai la vârstele mici îl descopeream în toate clădirile și blocurile dărăpănate din orașul poluat în care-mi petrecusem copilăria. Ca și cum peste crăpături și mirosurile de mâncare se așază o plasă a unei lumi ciudate, în care din crăpăturile zidurilor iese lumina, de parcă o bombă a fost detonată în interior și în curând clădirile urmează să explodeze, dar nu încă: timpul s-a oprit în loc pentru ele - și doar oamenii și natura se mișcă în ritmul obișnuit, ele au rămas încleiate în ritmul unei lumi încetinite, pline de strălucire. Fără niciun motiv, mă cuprinde o stare de fericire pe care n-am mai avut-o din copilărie. Atunci fusese exact ca-n cartea lui Michael Cunnigham, The Hours: mama îi spunea fiicei că într-o dimineață în tinerețe s-a trezit cu starea asta, foarte foarte frumoasă, și și-a spus că e doar începutul, că o să urmeze multă fericire, mult mai mare. Nu-și dăduse seama că de fapt aceea era fericirea, cea de atunci. Acea stare de anticipare o aveam acum și eu, de parcă ceva extraordinar de frumos urma să mi se întâmple și senzația că lumea este deschisă, că mă așteaptă, că pot să fac absolut orice îmi doresc să fac, că totul e aliniat într-o ordine atât de firească și perfectă până la cel mai mic amănunt, încât mă  trece un frison. Un frison de fericire. Mă plimb amețită prin piață, stau pe marginea piscinelor secate și scorojite, de un albastru azur, pe care le descoperisem pe net, într-un articol intitulat ¿Qué hacer en Aguas Calientes?. Ce să fie de făcut în Aguas Calientes decât să fii fericit. Clădirile aproape explodate de lumină, oamenii săraci, piscinele părăsite și un miros de eucalipt împletit cu razele soarelui care în sfârșit a apărut. Undeva deasupra e Machu Picchu, nevăzut, o prezență care domină totul în tăcere.


***


Și gata, l-am transcris. Măcar așa nu se pierde. Ar fi interesant de văzut ce ar însemna, dar nu le am cu interpretarea viselor. Colegii mei din grup plănuiesc o experiență cu ayahuasca, la un șaman, aici în Cusco. M-am împrietenit mai mult cu o contabilă, Adina. Adina spune că e o prostie chestia asta cu ayahuasca, dar mie mi se pare mai degrabă o prostie viața Adinei. O înșiruire lamentabilă de bărbați, în speranța apariției unui copil. Că îl crește ea singură după, are bani, se descurcă. I-am spus despre Rousseau și sistemul lui, în care statul ar urma să crească copiii apăruți în comunitate. A fost criticat pentru ideile astea, dar azi nu mai par niște idei chiar atât de revoluționare. Adina zice că ar fi mai bine să se păstreze totuși mamele, să știe copiii, fiecare în parte, care este mama lor. Am avut o discuție în contradictoriu și asta m-a obosit. Discuțiile în contradictoriu sunt cât se poate neplăcute, dar asta ar fi de suportat și de dus mai departe dacă ar avea măcar cea mai mică utilitate. I-am spus că da, până la urmă fiecare face așa cum consideră și a rămas fiecare cu ideile ei. Așa cum se întâmplă cu fiecare atunci când intră într-o discuție în contradictoriu. Nu știu de ce oamenii mai inițiază așa ceva. La fel ca și sfaturile care sunt cerute pentru a nu fi urmate, la fel și discuțiile în contradictoriu sunt purtate pentru ca la final fiecare să rămână la propriile idei. În fine. Are uterul în anteversie, ceea ce nu ar fi chiar o problemă, doar că ar rămâne mai greu însărcinată. Analizele hormonale îi ies bine. Și monologul ei merge mai departe, cu mine alături, la un pahar de vin alb. Adina n-a vrut să meargă pe Inca trail, a rămas în Cusco, la hotel. Nici nu știu de ce mă gândesc acum la ea. A, da, din cauză că nu vrea să meargă nici la ayahuasca. Eu aș merge. Cine știe, poate aflu ce înseamnă visul. Unora din grup le e teamă. Se știe că poți să ai experiențe foarte urâte. Dar eu sunt liniștită, simt că pentru mine ar fi bine. Poate se hotărăsc totuși și mergem, după ce ne întoarcem în Cusco de pe Machu Picchu, înainte să plecăm spre Lima. Sunt curioasă cine e bărbatul din vis, necunoscutul atât de cunoscut.

Am terminat ceaiul de coca. Mă simt de parcă am miere în vene și privesc de la balcon pădurile dese de eucalipt care înconjoară orașul din toate părțile. Plătesc camera și plec spre stația de autobuz, de unde o să începem să urcăm, simplu, comod, fără hopuri, spre vârf. Ziua e la fel ca cea din visul meu, de o strălucire orbitoare. Aștept ceva.


/ text: Ligia Pârvulescu,  'Trip'

// foto: Dustin LeFevre, 'The Grace of Wild Things'