'Faces' - fragment din romanul în lucru

    Detaliile legate de itinerariul pentru lacul Titicaca mi-au ieșit din minte din momentul în care le-am citit în e-mail-ul trimis de Ioana, una dintre organizatoarele excursiei, înainte de a pleca din București. Iar acum, când vizităm insulele plutitoare de pe lac, alcătuite din paie și stufăriș, pe care trăiesc oameni negricioși, familii întregi, în acest sat care-și desfășoară viața aproape în întregime pe apă, în casele a căror lumină e dată de culoarea deschisă a paielor și de soarele intens, toate detaliile ghidului îmi ies din minte. De fapt, chiar refuză să-mi intre în minte. Aud ca prin vată "Los Uros", culorile stridente ale costumelor îmi sfredelesc creierul, soarele sfredelește bărcile, totul respiră comercialitate.             

    Mă adăpostesc undeva la umbră și, în timp ce ceilalți sporovăiesc cu ghidul și cu localnicii ceva mai departe, îmi vin în minte zilele senine și liniștite pe care le petreceam în copilărie într-un sat din Ardeal. Și în timpul școlii, în București. Deși în restul vieții mele de copil eram activă, prietenoasă și populară, mai ales printre băieți, lucru care s-a accentuat apoi în adolescență și tinerețe, eram de fapt o fire retrasă și apropiată de natură. Nimeni nu ar fi bănuit asta despre mine, eu, care eram atât de ofensivă, sarcastică și sigură pe mine în orice situație. Eram eu însămi în exterior, nu jucam vreun rol, dar acele perioade petrecute la școală sau la joacă își cereau contrabalansarea prin perioade lungi petrecute în singurătate. În singurătate îmi auzeam în sfârșit vocea interioară, al cărei murmur era inaudibil în tumultul vieții sociale. Toți colegii presupuneau că și în viața mea privată eram la fel de activă cum mă știau ei, dar adevărul era că viața mea privată era în cea mai mare parte alcătuită din activități de relaxare, care furnizau hrana necesară eu-lui meu profund: citeam, ascultam muzică, cântam la chitară, mă uitam la filme și, atunci când ieșeam pe afară, săream coarda - și preferam să fac asta singură. Se întâmpla uneori să am companie, vreo două-trei fetițe din același bloc, dar nu țineam neapărat la asta. Pentru mine era grozav că puteam să stau cu mine și să nu mă gândesc la absolut nimic, să simt doar efortul fizic al săriturilor peste coardă, în diferite ritmuri și viteze, și să aud sunetul sandalelor pe ciment. Aveam câteva locuri preferate, unde cimentul era foarte lustruit. Constatasem că dacă îmi puneam o pereche de sandale roșii, care aveau o talpă mai rigidă, negumată, și țopăiam pe acele zone de ciment, sunetul care rezulta îmi aducea o mare satisfacție, care trecea dincolo de satisfacția auditivă. Era ca și cum aș fi creat o melodie, iar ritmul, armonia, totul era înfrumusețat de acel "plici" pe care îl făceau sandalele pe bucățile de ciment atât de lustruite încât în lumină păreau să fie oglinzi așezate pe podeaua unei imense săli de bal. În vacanțe, în satul din Ardeal, abia dacă ieșeam din curte și abia dacă știam numele copiilor din vecini. Viața mea se desfășura acolo în ritmul naturii. Pierdeam partea de dimineață, pentru că îmi plăcea, ca și acum și ca întotdeauna, să mă trezesc târziu. Pierdeam răsăritul și trezirea animalelor, dar, din adâncimea camerei întunecoase și răcoroase, auzeam prin vis mugetul bivolițelor și nechezatul cailor care ieșeau din curți și plecau la păscut. Toată ulița, sau udița, cum i se spunea acolo, răsuna de tropotul copitelor pe asfalt, iar sunetul era atât de asemănător cu cel pe care-l făceau sandalele mele pe ciment atunci când săream coarda la București. Mă trezeam cu adevărat peste câteva ore, când lumina pătrundea în cameră în abundență, iar una dintre raze mi se așeza pe față – și oricât încercam să mai dorm, cu pătura pe cap, nu puteam să respir bine, ritmul respirației care atrăgea somnul se strica și eram nevoită să deschid ochii. Dimineața mea, care era periculos de aproape de prânzul adulților, era dedicată refacerii după somnul de noapte: abia reușeam să-mi iau în stăpânire mușchii și articulațiile și să preiau comanda mașinăriei de oase și carne pe care o simțeam atât de multe ore străină de eul meu adevărat. Tot corpul mă durea de parcă toată noaptea făcusem efort, mușchii mi se mișcau mult mai greu decât primeau comanda de la creier, iar vederea îmi era încetinită, încă înotam în apa viselor și de cele mai multe ori eșuam pe o laviță, pe prispă, să-mi trag sufletul. Bunică-mea bodogănea, bunicul făcea glume despre efortul somnului și oboseala leneșilor, în fine, diminețile mele erau o “plăcere”. Mâncam cu greu câte ceva și ieșeam în curte, unde se desfășura toată viața mea. Alături de animale. Abia așteptam să le găsesc acolo în fiecare zi. Le știam programul, ritmul obiceiurilor zilnice, cotloanele, și preferam să trăiesc acea viață pe care o duceau ele decât să mă joc cu copiii din sat. Aveam copii destui pentru joacă și școală la București, dar animale și natură doar la sat. Mă alipeam cu programul de câte un animal și stăteam în compania lui câteva ore. Vorbeam cu el, interacționam, căutam să găsesc un joc comun pentru mine și pentru el. De cele mai multe ori nu reușeam și nici nu voiam să enervez acea ființă mică, blănoasă sau acoperită cu pene, așa că jocurile se reduceau până la urmă la un monolog sub formă de întrebări pe care le puneam animăluțului respectiv: de ce îi place să mănânce grăunțe sau șoareci, dacă simte remușcări când omoară alt animal, dacă noaptea visează, dacă îi e frică de moarte (găinilor sau rațelor nu le spuneam că urmau să fie tăiate, mi-era teamă că poate totuși înțelegeau ce le spuneam și nu voiam să fiu mesagerul unei vești atât de proaste). Ieșeam uneori în grădina din spatele casei, traversam un mic podeț peste un pârâu rece și leneș și ajungeam în livadă, unde, cățărată pe o bârnă din gard, urmăream timp îndelungat mișcările ritmice și precise ale lui Deu, care, atunci când nu era beat, ieșea la coasă. Numele lui Deu venea de fapt de la Andrei, iar în vacanțele de la țară Deu era substitutul tatei, pe care îl iubeam enorm. Așa că-l iubeam și pe Deu, dar Deu nu era tata, știam asta, așa că-mi permiteam să-i admir corpul dezbrăcat până la brâu, musculos, care strălucea de transpirație în soare, pe măsură ce coasa înainta în iarba înaltă și insectele țiuiau asurzitor. Eram un copil, iar Deu avea vreo treizeci de ani pe atunci. Fusese prieten în copilărie cu tata, care crescuse acolo. Erau cam de aceeași vârstă, dar Deu nu avea copii și mă iubea ca pe copilul lui. Pentru mine, el era un fel de zeu care trăia în armonie cu natura și o stăpânea cu gesturile puternice și ferme ale coasei. Avea un cal alb pe care îl călărea “pe deșelate” și, cum eu eram fascinată de cai, eram fascinată de Deu. Deu era alcoolic, așa cum aveam să aflu mai târziu că era și tata. Și cred că aveau și alte lucruri în comun, dar pe atunci încă nu știam asta. Mă atrăgea privirea lui verde, de un verde veninos, ochii mici și pătrunzători, care se încețoșau după prima dușcă de palincă. După câteva guri de palincă, acel om imens al muntelui era treptat învăluit într-o nostalgie a vieții trăite la sat și în tristețea unei căsnicii reușite, dar fără copii. Mă mângâia pe cap, iar eu mă adânceam în acea privire de un verde devenit blând și-i mângâiam barba țepoasă. Îi spuneam că e urât și că trebuie să se bărbierească, așa, ca la oraș. Îl făceam să râdă. Mă bătea pe umăr și mă-ntreba dacă vreau să mă pună în șa, pe cal. Bineînțeles că da, spuneam cu bucurie, iar el lua calul din grajd, îl înșeua, spunea familiei că iese cu mine la plimbare, dar de fapt priponea calul în livadă de un pom, mă lăsa cocoțată acolo și se ducea la cârciumă. Pe mine nu mă deranja, eram fericită să stau pe cal și să văd lumea de la așa o înălțime, să simt sub mine tremurul pielii animalului care se apăra de muște, șfichiul cozii care din când în când mă atingea și pe mine. Urmăream printre crengi luminile schimbătoare ale apusului, norii prelungi care se scurgeau încet, la fel de încet precum alcoolul invada ficatul lui Deu. 

    Peste mulți ani, când am ajuns din nou întâmplător în sat, am oprit mașina la poartă, așa, dintr-un impuls. Bătrâna murise, rămăsese nevasta lui Deu, iar pe Deu l-am vizitat la cimitir. Murise și tata de ceva ani, de cancer, iar Deu de ciroză. Am plâns pe tăcute la mormânt, să nu mă vadă Ana, văduva lui, care avea ochii uscați și pe care o înțelegeam: pentru ea trecuseră mulți ani, pentru mine Deu murise în acea zi. Și, în plus, nu cred că dusese o viață grozavă alături de el. “Asta e”, spusese ea scurt și se întorsese spre poarta cimitirului. Eu am mai stat puțin și, pentru câteva secunde, l-am simțit pe Deu lângă mine, privind și el crucea de piatră și lumina apusului, care venea din spate și-mi așternea umbra peste mormântul lui.

/ Ligia Pârvulescu, 'Faces', fragment din romanul în lucru

// foto: Eden Gallery