'Desprindere'. Fragment din romanul în lucru.

            Lima e destul de neinteresantă. Suntem în piață, care e colorată și gălăgioasă, și toate fructele care la noi sunt exotice aici au aproximativ statutul merelor. Multe legume și fructe necunoscute. Adina se învârte și face poze, ghidul se agită, ceilalți vorbesc între ei și se târguiesc la comun cu țăranii care vând. Miroase a transpirație și a parfum dulceag de fructe aproape intrate în putrefacție. Mi-ar plăcea ca atunci când o să mor corpul meu să miroasă așa dulce – sunt aici lângă mine niște fructe negricioase care răspândesc un parfum greu. Așa aș vrea. Ce morbidă sunt, mai bine mă gândesc la vacanța asta. La Machu Picchu și la femeile în alb. La Salvator Mundi. Sau mai modest: la Salvator Alba. Cine să te salveze pe tine, Alba? Și de la ce? Pufnesc în râs și îi spun grecului de lângă mine că "I’m fine". Nu știu de unde a răsărit, nu e din grupul nostru, dar e tot un turist, cu un grup de greci. E un bărbat frumos și pe seară ajung în camera lui de hotel, unde am ocazia să constat îndeaproape cât de frumos e. Dimineața, înainte să plec, cobor pe sub cearceaf și-i mușc carnea tare și tânără, negricioasă. Închid ușa după mine și nu mă șterg la gură. Parfumul de fructe dulci, aproape intrate în putrefacție, mă urmărește prin toată Lima, până seara, iar acum, la masa dinaintea plecării spre București, mușc absentă din carnea fructelor, din nou și din nou. Hotărârea e luată. După ce-mi reiau viața, la București, o s-o schimb: fără dosare murdare, fără avocatură. O meserie simplă și curată ca insula Taquile sub soare. O meserie prin care chiar pot să fac lucruri care nu-mi creează probleme de conștiință. Mă cheamă Alba și astăzi am aflat că am o conștiință. Mă așez cu grație în cercul dependenților de principii. Noi toți, cei din cerc, avem probleme cu viața-așa-cum-e-ea. Și dorim să trăim viața-așa-cum-o-vrem-noi. Viața lucrurilor luminoase. Celelalte scaune sunt goale. Aștept - și, în ciuda aparențelor, sunt convinsă că o să mai vină și alții.

***

            Armand se uită la mine ca și cum aș fi devenit brusc, după o lună în Peru, proastă. Bine, aceeași senzație o am și eu. Dar despre el. Bărbatul frumos, îngrijit impecabil, perfect angrenat în mecanismul social, este un prost. Încerc să îi explic și văd după privirea lui că nu înțelege. 

             - Cum adică, asistentă medicală? Te-ai lovit sau ceva? 

        - Da, m-am lovit de injustețea sistemului justiției. Fuck avocatura. Fuck dreptul, dosarele și procesele. 

            Mai am puțin să adaug “și fuck you”, dar mă opresc. Nu am niciun drept. Și nu are nicio vină. Viața se schimbă, s-a schimbat. Nu-i mai împărtășesc pasiunile, iar cu un om, dacă nu ai lucruri importante în comun, precum dosare murdare, bani și viziuni vorace despre viață, nu prea mai ai ce să faci. Și nici el cu tine. Libertatea. Un cuvânt mic, dar cu implicații mari atunci când vrei să-l concretizezi. Îl privesc pe Armand cum zâmbește, e aproape sigur că glumesc. Apoi râde cu toată fața. Îmi intinde un pahar de vin alb, abia scos de la gheață. Simt între degete piciorul paharului, rece precum o stalactită. Simt între degete, de parcă ar fi în prezent, sexul lui, alb și tare, de care m-am bucurat în trecut de atâtea ori. Acum, în gură, deși Armand mă sărută, e gustul bărbatului frumos din Lima - și în toată casa plutește parfumul dulce al putrefacției negricioase. 

            Îi povestesc, iar Armand mă ascultă cu o liniște de maestru zen. 

            - Alba, dar noi am fost mereu complet liberi... 

           Așa e. Am fost și suntem complet liberi. Nu știu ce să-i mai povestesc ca să-l conving că nu mai avem ce căuta împreună. 

           - O să fiu asistentă medicală și o să uit toată murdăria asta. O să ajut oamenii, cu adevărat. Nu așa ca acum. O să fiu realmente lângă ei în momentele grele. Am diploma de mult, nu trebuie decât să fac o minimă practică și pot să mă angajez. 

         Îl privesc și, în fața mea, nu mai e bărbatul îngrijit impecabil și care miroase a parfum de nișă. Este un bărbat care mă privește înmărmurit, e toată murdăria trecutului, parcă mânjită pe corpul acestui bărbat înalt, frumos și care nu înțelege nimic. 

        Și care, totuși, acceptă. Face un gest de plecare, dar îl opresc. O să plec eu. El poate să rămână aici. Este casa mea, dar nu mi se mai potrivește. Este un capitol închis dintr-o viață care nu mai e a mea. Poate o să rămână a lui. Poate o să i-o vând, lui sau altcuiva. Nu știu și nici nu mă interesează acum asta. Merg cu spatele, ca și cum aș vrea ca, atunci când închid ușa de la intrare, să rămân ca ultimă imagine cu asta: un bărbat frumos și murdar, care mă privește în primul rând cu neînțelegere, cu un pahar de vin alb în mână, și peste care întunericul coboară lent prin ferestrele înalte.

/ fragment din romanul în lucru

// ph: Benoit Courti