'Julianne Moore', fragment din romanul în lucru
Nu știu de ce-mi vine acum în minte. Ceva, cineva de la începuturile lumii mele afective mature. Din paleo-afectiv. Traian era - ce putea să fie altceva - avocat. Primul avocat cu care am fost și, în ciuda altor experiențe anterioare, dar care s-au dovedit nesemnificative după întâlnirea cu el - primul bărbat. Poate că e moleșeala piscinei, poate plictiseala, plus faptul că mi-am luat caietul ăsta cu mine și întâmplător pe masă am găsit un pix. O să scriu despre Traian, blond, cu ochii de un căprui deschis, în care de multe ori m-am scufundat ca într-un lac de miere în timp ce mâinile mi se împleteau în părul lui lung până la umeri în timpul orelor de sex. Traian era luminos și fluid ca apa care curgea din corpul meu de fiecare dată când intra în contact intim cu al lui. O apă care, la fel ca în acea secvență din The Hours, inunda patul și pe femeia întinsă pe el (jucată parcă de Julianne Moore) în încercarea unei sinucideri eșuate. Apa care, în urma unor resorturi interne care-mi rămăseseră ascunse până atunci, ne inunda nopțile de sex și playlist-urile, vinul de dinainte, privirea lui, cuvintele puține, dar esențiale.
De ce oare ne-am despărțit? Probabil că, în afara acelei zone de sex, în care mulțimea din care era alcătuit fiecare se intersecta cu mulțimea celuilalt, eram prea diferiți. Pe scurt, dacă mie îmi plăcea albul, lui îi plăcea negrul, iar asta se perpetua la nesfârșit, inclusiv și mai ales în modul de gândire a unor aspecte subtile, dar esențiale, ale vieții.
La un moment dat, după o vreme de când nu mai vorbiserăm, printre atâtea mesaje, îmi trimisese un alt mesaj: “În noaptea asta mi-am adus aminte cum am făcut-o pe banca de abdomene.” Trecuse mult timp, dar nu suficient de mult încât inexactitatea cu care-și amintea lucrurile să nu mă deranjeze. Nu făcusem niciodată sex cu el pe o bancă de abdomene. Impulsul a fost să-i scriu asta, dar câteva secunde de gândire și câțiva ani de când nu mai vorbisem cu el mi-au condus reacția spre tăcere. În noaptea următoare am visat banca de abdomene. La trezire, amintirea din urmă cu atâția ani îmi fusese redată intactă: mișcările, privirile, răsuflările, corpurile noastre pe banca de abdomene pe care o avea în casă pe atunci, apa din corpul meu, care inundase totul și ștersese acea secvență - de parcă un regizor nevăzut decisese că era prea mult. Că transmitea prea mult pentru aparatele de recepție ale unui public prea amorțit ca să primească pumnul acelor senzații, nefiltrate prin blazarea perceptivă a omului de rând sau a omului de artă. Pentru că acea secvență era adevărul. Adevărul simplu, neînfășurat în muzică și lumini difuze, doar apa acelei dorințe de neoprit de fiecare dată când îl atingeam pe Traian. Îmi spusese că îi plăcea că nu aveam nevoie de decor și atmosferă pentru sex. Nu-i spusesem că decorul era el. Și atmosfera. Preferam acea realitate brută, liniștea tăiată de un cod morse care își trimitea în exterior, prin corpurile noastre, o lirică a apei pe care n-o cunoscusem până atunci și care invada lumea. Totul, într-o încercare de asasinare a tot ceea ce lumea cunoscuse până atunci: antifonarea, blazarea, deșertul.
Fără tine, viața mea ar fi un deșert lung, traversat de rotocoale de scaieți și praf, până când o să mor. Nu-i spusesem Te iubesc, dar îi spusesem asta. Era fixat să audă răspunsul la acel Te iubesc pe care mi-l spusese într-o noapte, așa că, până la urmă, după multe ezitări, i-l înapoiasem. Ezitasem mult, nu pentru că nu simțeam, ci pentru că, dimpotrivă, ce simțeam depășea cu mult conținutul acelor două cuvinte. Îi spusesem mai târziu despre acel deșert, dar nu știu dacă l-a perceput, dacă a rămas printre lucrurile de care-și aducea aminte, alături de banca de abdomene. Noi făceam sex, nu dragoste. Dragostea ne făcea pe noi, ne alcătuia și ne realcătuia de fiecare dată. Voiam sex, dar ieșea dragoste și nu înțelegeam cum din două ființe atât de diferite cum eram noi putea să fie așa.
Și, cu toate astea, eu uitasem acea bancă de abdomene, uitasem acea noapte. Probabil și el uitase în atâția ani multe lucruri pe care memoria mea încă le reține. Felul cum îmi mângâia uneori umerii. Ziua în care n-am ieșit din casă pentru că nu-i plăcea cum eram îmbrăcată – așa că i-am spus să mă dezbrace și a făcut-o. Ziua în care mi-am cumpărat din mall un maieu urât, doar pentru că nu-i plăcea și voia să-mi impună să nu-l cumpăr. L-am cumpărat, iar pe el l-am lăsat în magazin și am plecat acasă. “Ori mă placi așa cum sunt și-mi respecți alegerile, ori nu mă placi deloc.” Dacă am pune amintirile noastre la comun, probabil că ar ieși o schiță firavă a acelor ani intenși. Dar asta nu se va întâmpla niciodată. Doar cei slabi vor schițe firave.
Privesc piscina în jurul căreia se disting câteva siluete zvelte. Îmi dau jos halatul și plonjez. E și asta un fel de apă.
/ fragment din romanul în lucru
// art by Stephen Rhys
