About dry grasses - fragment din romanul în lucru
Azi s-a întâmplat ceva. Lucruri se întâmplă zilnic, e adevărat, dar de data asta a fost altfel. Nu în fiecare zi mi se întâmplă un lucru care mi-ar putea cauza moartea. A fost astăzi, când o mașină în viteză aproape că a dat peste mine, și a fost o altă dată, o altă zi, în copilărie. Am căzut în lac și era să mă înec dacă nu sărea tata să mă scoată. Era o zi de vară, ieșisem la pădure, nici nu mai știu pe unde; și la marginea pădurii era lacul ăsta. Tata pescuia, asta era pasiunea lui. Încercase să mă învețe și pe mine, dar eram prea activă și curioasă pentru a putea sta chiar și un sfert de oră cu ochii ațintiți în tăcere la plută. Așa că el pescuia, iar eu îmi făceam de lucru, în tăcere, așa cum primisem indicațiile, pe lângă el. Cu mișcări line, să nu sperii peștii. Așa că m-am dus ceva mai încolo, să pot să mă mișc mai liber. Și să mă uit în apă, unde am văzut o mișcare: pești. M-am apropiat prea mult. Am alunecat. Apa era adâncă chiar de la mal, așa că m-am scufundat, mai ales că eram un copil, eram mică de înălțime. Din fericire, zgomotul căderii, pe acel fundal de liniște străbătut doar de sunetele insectelor verii, a venit ca o detunătură și l-a făcut pe tata să reacționeze prompt. A plonjat și m-a scos din apa aceea caldă ca o supă, plină de tot felul de vietăți placide și plante leneșe aproape ca în acvariul de acasă. Nu apucasem să înghit prea multă apă, dar eram speriați amândoi. Atunci am realizat pentru prima dată că moartea exista chiar și pentru mine, nu doar pentru insectele pe care obișnuiam să le strâng în pumn, uneori prea tare. Că și eu puteam să devin un amestec murdar de piele și organe sleite, așa cum ele deveneau în palma mea o clisă care-mi provoca scârbă. Viziunea propriei morți, în acea după-amiază mierie de vară, mi-a provocat același lucru: scârbă. După ce mi-am revenit, am privit natura din jurul meu cu ochii cuiva care în sfârșit înțelesese despre ce era vorba: tot ce mă înconjura era pe moarte. Copacii prin care șuiera adierea blândă, peștii care alunecau alene sub suprafața apei, stufărișul care foșnea discret în bătaia soarelui, râmele care stăteau la întuneric în cutia adusă de tata, soarele care își trecea lumina peste toate astea și tata, care acum răsufla ușurat: trăiam. Cel puțin deocamdată. Reușise să mă păstreze intactă, în speranța unei morți la o vârstă mai potrivită pentru asta. O vârstă ca a lui, de exemplu. Și așa fusese: peste aproape un an, tata nu mai era. Iar eu n-am putut niciodată să mă hotărăsc ce vârstă ar fi mai potrivită pentru ca un om să nu mai respire și să devină o materie clisoasă precum insecta pe care o strâng acum în pumn.
/ fragment din romanul în lucru
// cadru din filmul 'About dry grasses', de Ceylan, pe care abia aștept să-l vizionez (fragmentul a fost inspirat de cadrul-afiș al filmului)
