'Ianuarie' - fragment din romanul în lucru

 

        Sărbătorile veniseră și trecuseră, dar Marius nu mai era la fel de la acel drum la Ilia, făcut în noapte după partida de sex cu Anca la vilă. Își petrecuse sărbătorile singur, Anca trebuise să stea cu familia. 

        Iar Antonia avea viața ei, oricum nu-l interesa. Pe măsură ce se apropia intrarea în noul an de muncă, după Sfântul Ion, Marius simțea că umbra procesului plana tot mai aproape de el, de divanul lui de catifea de un verde adânc în care plutise atât de multe zile și seri, vizionând tot felul de filme și seriale într-un avânt de binge-watching pe care nu-l mai avusese niciodată. 

         Și iată că venise și momentul, sărbătorile trecuseră și primise și așteptatul telefon din partea Antoniei, legat de proces: 

            - Lucrurile nu arată bine, dear. Trebuie să ne întâlnim să vorbim. 

      Se întâlnise cu ea spre seară, la o ceainărie în centru. O atmosferă zen, care contrabalansa aproape perfect starea lui interioară. De unde probabil și un echilibru al conversației cu Antonia. Ceaiul fierbinte, cu scorțișoară, îi arsese limba la început, apoi nu se mai putuse bucura de gustul lui. Îi dăduse Antoniei niște răspunsuri mormăite, aproape timide, nu mai avea aplombul de la început, când era convins că nu omorâse pe nimeni. După drumul de iarnă în noapte spre Ilia nu mai era sigur de nimic. Ce văzuse în acea noapte, pe câmp, nu știa. Ultima imagine pe care o avea în minte de atunci era cea a brazdelor de pământ acoperite de zăpadă și ninsoarea hipnotică ce învelea totul într-o atmosferă nepământeană. Auzise o șoaptă de femeie, deși nu era nimeni în jurul lui, apoi nimic. Cu o noapte înainte visase acele brazde albe, iar șoapta acelei femei se amplificase și văzuse un contur alburiu, care trimitea acea șoaptă către alt contur alburiu. Ambele contururi stăteau cu fața la el și păreau să-l privească, deși totul era neclar. Păreau să fie două femei, dar nu era sigur. Visul se întrerupsese brusc, pentru că inima i-o luase razna și se trezise cu un puls tahicardic și o respirație greoaie, aproape de sufocare. 

         Antonia tot vorbea, ceaiul curgea, iar Marius era cu mintea în altă parte. Amesteca încontinuu lingurița în ceașcă și-și dorea să dispară în vârtejul lichid creat. Ce naiba îi trebuiau lui toate astea? Avusese o viață liniștită, fusese retras de mic, preferase mereu să se joace singur, iar când descoperise calculatoarele își descoperise și drumul în viață. Care se schimbase brusc acum, cu toate prostiile astea care nu erau el. Cine era el, de fapt? Nu-și dorise niciodată o familie. Bine, asta nu era ceva neobișnuit. Nu cunoștea niciun bărbat care la tinerețe să-și fi dorit așa ceva. Toți fugeau ca dracul de tămâie de relații stabile care ar fi putut duce spre apariția unor copii și a acelei vieți pe care în mod sigur mai târziu și-ar fi dorit-o. Dar nu atunci. Deși depășise de ceva vreme vârsta acelei tinereți, rămăsese ancorat în aceleași dorințe. Voia să fie liber, nu voia să aibă responsabilitatea nimănui în afară de cea a propriei persoane, și chiar și pe aceea o suporta cu greu. Evada aproape constant în lumea aridă a codurilor informatice și abia acolo simțea că se regăsește. Între timp, prietenii, de fapt cunoștințele, își făcuseră familii, aveau copii și-și duceau mai departe viața în acel fel pe care-l contestaseră la prima tinerețe. Probabil că erau fericiți, cine știe. El n-ar fi fost, în locul lor. Dar nu era fericit nici așa. Ar fi vrut să găsească ceva în lumea exterioară care să-i aducă acea încântare pe care o găsea atunci când dădea drumul la calculator și auzea zgomotul ventilatorului pornind. Femeile nu fuseseră niciodată o speranță pentru el din punctul ăsta de vedere. Le agrea, le admira și îi plăceau senzațiile sexuale, dar le considera mai degrabă camarade cu care se întovărășea pe scurte perioade de timp, uniți de interesul comun al satisfacției fizice pe baza compatibilității corpurilor. Nu avea un gen anume, constatase că totul ținea mai degrabă de o chimie a vieții care făcea pur și simplu ca unele corpuri, indiferent de estetică, să rezoneze mai bine cu al lui decât altele. Nu era misogin și nu era văzut ca fiind un misogin. Considera că pentru a fi astfel trebuia să aibă o cantitate mare de energie de cheltuit, iar el nu avea. Se simțea destul de obosit în viață ca să mai depună efort să se considere superior altora, bărbați sau femei. Egalitarismul era mai comod - și pentru egalitarism nu trebuia să depună niciun efort: îi păsa de tot și de toate prea puțin și nu credea în nimic în mod special. Îl deranja că acest echilibru îi fusese dat peste cap de aceste etape care duceau spre un proces penal, de crimă, deși fusese convins că nu omorâse pe nimeni. Iar acum, chiar dacă avea acel blank legat de noaptea de iarnă de lângă Ilia, tot nu-i venea să creadă că putuse să omoare pe cineva. Avea încredere în Antonia în măsura în care avea încredere în orice altă persoană: minimă. Dar erau lucruri care trebuiau făcute și care nu depindeau de el, așa că dacă tot o cunoștea deja, de ce să nu fie ea. Veștile pe care i le dădea nu erau grozave, dar îi lipsea voința de a se zbate, de a se agita, de a pune întrebări în plus. Îi dădea femeii răspunsuri monosilabice, dădea din cap și sorbea tăcut din ceaiul care începea să se răcească. Simțise ca prin vis mâna Antoniei pe umărul lui, la plecare, suprapusă peste mâinile atâtor alte femei care făcuseră același gest ca și ea, la atâtea și atâtea despărțiri. Zâmbise și plecase, cu asigurarea din partea Antoniei că urma să facă tot ce depindea de ea. 

         Încercase să nu se mai gândească la asta, și după ce cântări alternativele, alesese să-și petreacă seara la sala de forță. Lucrurile întotdeauna funcționează într-un anumit fel, trebuie să existe o ordine, nu se poate altfel, își spunea tot timpul. Chiar și aici, acum, ordinea în care făcea repetările la helcometru, numărul de serii pe fiecare exercițiu de forță, în toate era o ordine și ordinea era subordonată unui scop. Sala era locul în care gândea lucrurile cel mai bine. În duduitul muzicii lui DJ Dark, în urletele de efort și de satisfacție ale tovarășilor de sală, mintea îi era clară și emoțiile se dădeau la o parte ca o cortină care făcea loc spectacolului gândirii strict raționale. Dacă era o ordine în toate, subordonată unui scop sau altul, la fel era și cu procesul lui. Ar fi vrut să știe clar dacă făcuse sau nu ceva, pentru că în funcție de asta știa ce avea de făcut: să se ascundă sau să mărturisească? să nege până în pânzele albe? Și dacă nu fusese el? Dacă scopul pentru care era el băgat în povestea asta era scopul altcuiva, care voia să-l scoată pe el vinovat? Dădu cu pumnul înmănușat în bara helcometrului, lăsând să-i scape o înjurătură. 

         - Te-ai dilit, frăție? îl dojeni blând tovarășul de helcometru, care trăgea pentru bicepși.             Era cunoscut de toți că el nu înjura. Și iată că. 

       - Da, da..., mormăi el, apucând mai tare de bara de spate și începând să tragă de ea pufnind de la efort. 

         Toate ca toate, dar măcar în exterior să nu se vadă. Să fie normal, politicos, civilizat, fără urmă de înjurătură. Da, o să fie atent. Nimic schimbat. Așa trebuie. Indiferent dacă e vinovat sau nu. 

      Ajuns acasă, își trase un tricou și niște pantaloni de trening pe el și se trânti pe canapeaua lui preferată cu o pătură de lână alături. Trase o pernă și și-o puse sub cap. Prefera să doarmă aici în noaptea asta, nu în pat. Curând, verdele adânc al canapelei îl trase către o lume crepusculară, în care iarba era de catifea, iar soarele avea blândețea lămpii art deco de lângă canapea. În cameră se auzi doar răsuflarea lui adâncă, regulată, liniștită și timpul care curgea prin mecanismul ceasului clasic de pe masă.

/ fragment din romanul în lucru

// ph: Monaris