October tray | great strong poetry by Rita Chirian |

 

peste podul gării, gardienii buimaci ai sirenelor,
fragmentul de cer sub care mergem singuri spre casă.
pe-aici și pe-acolo, depresia cu cap de femeie.
sub urinoarele unor firme promițătoare,
figuri alungite ca sub mâna unui primitivist.
ora stațiilor goale și a mirosurilor trezite,
când ne-am putea obișnui cu moartea,
cu setul complet de mișcări și atitudini ușoare
care precedă intensificarea, momentul biblic
când adipocitele albe devin celule termoregulatoare.
mergem pe drumuri diferite spre casă
și nici în dragoste nu încape nimeni în încălțările celuilalt,
traiectoriile noastre îngăduie deja deviația câtorva grade
care ilustrează condiția umană , unde noi abraziuni
care nu mai înduioșează,
linia corectă în costumul rage al predestinării.
mergem pe trasee diferite spre casă ca doi oameni
conectați la aparate de supraviețuire desincronizate.
orașul depliat ca un nesfârșit ecran albastru
pe care proiectăm iarăși , liniștiți și absurzi,
filmul porno al obișnuinței și supraalimentării.
inginerul geek, șef peste singurăatate, care
suflă suflare de viață în cod
comandă
empatie în ochii nepalezului
care plutesc între
viermișori de microplastic,
ochii
care văd în ochii mei fesele enorme ale plictiselii
și umerii noștri unși cu ulei se strecoară minunat
unul pe lângă celălalt.
în ganguri întunecoase n-o să întâlnim
decât monștrii pe care i-am adus fiecare,
o să-i însoțim către casă
și până în zori,
o, Ithaca.

________________________________________

în casa noastră, om, roți și curele
lucrează deopotrivă. între ceasurile de școală
și ceasurile de bani, fuioare de abur se ridică asemenea
unor sperietoare de ciori. viața trebuie să aibă și ceva poezie,
de vreme ce-mi trimiți fotografii cu marea.
gândesc cu fața spre mare, iluzia libertății
și toată didactica mea este o sită,
legănându-se ca o sperietoare de ciori.
niciodată n-am suportat plajele vara,
polipul corpurilor îngrămădite, hiperventilația hedonică.
unii oameni mi-au fost, câte unul, foarte dragi,
ca niște jucării strălucitoare.
cu copiii încerc să fiu blândă, deși nu uit că vor fi,
mai târziu, sperietori,
fiecare în lanul lui imposibil de apărat.
în general, știi că lumea mi s-a părut de nesuferit și
o singură trăsătură a cuiva
mă poate tulbura încă,
desenul păstrează urma de limax a ultimului cuvând rostit,
bestialitatea într-o linie a nasului, lașitatea într-un pliu al pleoapei,
oamenii vin să asculte o muzică frumoasă și primesc consecințe.
dacă azi o să fie cutremurul, voi avea ce să-ți povestesc
la întoarcere, voi spune ceva indiferent ca un epitaf,
s-a întâmplat, cum pui, seara, un copil la culcare,
ce s-a înghițit aici o să se scuipe într-o eră indeterminabilă
prin posibilitățile științifice actuale.
pe toate drumurile ne ajung valuri înalte,
din alte timpuri glasuri, flori de cuie, beții particulare.
marea ta e furioasă și, pe cât înțeleg, veșnică,
cumințenia mea, care descinde din forme spectaculoase,
extravagantă și inutilă decorațiune
ca un cercel
desperecheat.
suntem puțin triști,
doar venim din benzile desenate ale anilor 80.
limba mea, curajoasă ca speranța de viață recalculată,
articulează ceva ce, la vreme, ai putea înțelege.
în casa noastră, viața umflată
ca sacii fonatori ai broaștelor excitate,
oarecum dragoste.
tu cu fața spre mare.
broaștele își fac loc, cu lungi piciorușe
voioase, în mâlul de aur și fin.
mă privești de parcă am cere ajutor,
stai între mare și mine
și nu ne răspundem.

___________________________________

sunt o femeie la casa ei
cum ai spune groapă și săpător.
sunt o femeie la casa ei
după ce am vrut să fiu călugăriță, ac și cojoc,
într-o casă străină.
în natură, lucrurile funcționează pe dos,
femela de cuc, de pildă, parazitează scurt alt cuib,
după ce aruncă ouăle pentru o fantezie completă.
își vede apoi de migrație, de rezervele adipoase, de viață
sau oricum s-ar numi ce rămâne între cojile sparte.
numai oamenii n-au măreția unor gesturi definitive,
de-aia-și trag de ațișoarele vieții până-și strâng
grămăjoara de ștreanguri.
rămân de treabă chiar și când filmul din capul lor
o ia razna în feluri greu de presupus, ca o producție de festival.
chiar și când cutia de cadou filmată la final de foarte sus
face simetrie previzibilă cu un cadru de început
care arată un peep show box.
pe femela de sapiens n-o s-o mai vezi intrând în casa aceea
când nu e nimeni să-și pună pe măsuța de cafea din living
uterul și ovarele,
sperând că nimeni n-o să bage de seamă anomalia,
că ciocul deschis va primi toată mâncarea de care are nevoie.
suntem civilizați, deși orice proprietate e un furt.
sunt o femeie la casa ei
care se privește cu aceleași sentimente amestecate
cu care, într-o mașină prea ieftină pentru anarho-capitalism,
trece pe lângă curvele din zona de tranzit,
e o alegere, dragă,
și puțină plăcere perversă.

/ Rita Chirian, ‘fese enorme, umeri unși cu ulei’, ’sperietoare’, ’o femeie la casa ei’, volumul ‘Medusa’, Casa de Editură Max Blecher, 2024