'Micu' - fragment (în lucru) din noul roman (în lucru)

            Și atât e, sărumâna. Tu îmi știi toată povestea, tati, păi cum. De când ne știm noi… tu toată viața mea o știi. Cu câte femei am fost. Și cu câte umblu și acum. N-am stare, aia e. Și toate sunt ok, nu-i problemă. Doar că am cam obosit. Am făcut și diabet, știi ce stresat eram. Am ajuns pe Siofor și dietă din aia de am dat jos cam un porc, așa. Da’ tot a mai rămas, păi cum. Da’ nu-i problemă, cum îți ziceam. Ramona mă înțelege. Și avem doi copii. Și acum și datoriile, și canceru’ ăsta al ei. Mi-a dat la temelie, m-a-ngenuncheat, înțelegi? Iar ea tot respectul, e femeie tare, e piatră, știi? Îmi zice păi dacă scap, bine, dacă nu, aia e. E mai tare ca mine. Eu piș ochii aici și mă dau după colț să nu mă vadă ăsta micu’. I-am pus buline pe telefon, joacă de-a lui. Și toate femeile mele au sărit să m-ajute, care cu un milion-două, care cu mai mult. Și voiau ăștia să mă dea afară, mă-nțelegi? Că cică ce să mai păzesc, că se păzesc ei singuri, auzi. Da’ a sunat-o vară-mea pe-aia mare, scorpia aia de patroană, că nu se mai satură la cât îmbuibă de la oameni. Vară-mea poate o știi, e șefă mare la anaf pă toată țara. Nu? E, îți zic eu. Și i-a zis asta, doamnă, eu n-am nimic cu dumneavoastră, dar dacă îl dați afară pe Micu, ne amintim și noi. Și o să vină un control, dar ce control. Înțelegeți dumneavoastră. Mi-a zis vară-mea că să stau liniștit, că a vorbit și că rămân în servici. Și i-a zis scorpiei, sun și pentru el, dar și pentru nevastă-sa, pentru viața ei. Și a-nceput scorpia să se bâlbâie cică, că ea nu știa, că încoa și-ncolo. Și aia e. Da’ mă jur pă sufletu’ meu că am obosit. Am decât gânduri de-astea în cap acum, și o să încep și eu iar cu diabetul, și să vezi atunci. Și cu copiii ce facem. Și tot așa. Datorii, știi că aveam planuri mari, să încep și eu o carieră, să-mi iau atestatele, să mă fac uberist, sau un bolt, ceva. De unde. Am mașina asta, nu mai pot s-o bag la ubereală. Toți banii la doctori. Pfua. Și mi-a zis și Nucă, știi tu, fratele lu’ Fane Cărămidă, băi, frăție, du-o în Franța, eu m-am vindecat de cancer acolo, cu o injecție, ți-o fac ăia o dată la zece ani și ești ca nou, da’ după zece ani tre’ să bagi doza din nou, sau deo nuvó, cum zice el, că ăsta acum s-a franțuzit de tot, de la injecția aia, cine știe. Da’ ce, eu și Ramona avem mălai de injecții franțuzești? Cică tot Nucă zice, că a venit injecția și la Fundeni, da’ e-n esperimente. Păi ce s-aștept, s-o înțepe moartă? Că durează. Nu, mergem și taie doctoru’ ăla tot. Fără biopsie, că cică se vede la poze. Și ganglioni și tot, toată țâța. Că ea știi, cu unghiile, făcea unghii, punea unghii toată ziua, și cu țâța tot timpul sprijinită de masă, hârș-hârș, hârș-hârș, toată ziua la unghii, și i s-a frecat țâța de masă și s-a umflat, da’ am zis că de la unghii, inflamație, las’ că trece. Trece, trece, da’ cu hârș-hârș la spital, aia e, și după aia cine știe cât mai ține. Și de-acu’ încolo nici într-un caz unghii, deci fără bani și de-acolo.

Își suflă nasul cu delicatețe, într-un șervețel de unică folosință, cu alt șervețel o lacrimă la un colț de ochi, își trece mâna peste capul tuns periuță, peste bluza de trening pe care scrie cu auriu Balenciaga. În jurul lui se simte miros de parfum bun, e mereu curat și îngrjit, se respectă, știu asta, lanțul de aur de la gât nu e decât o confirmare – da, Micu ține la imagine.

Sunt obosită, poate nu chiar atât de obosită ca el, și cu un diabet în minus. Dar tot obosită. Abia venisem de la un proces de la Timișoara și condusesem toată noaptea. […]

-        ... și am decât asta, nu știu ce altceva să fac.

Micu își continuase povestea, iar eu probabil rămăsesem aparent la fel de prezentă pentru el, aprobam și scoteam sunete din care arătam că înțelegeam și că îi eram alături, deși mintea mea se dusese în noaptea din care tocmai ieșisem cu greu. Abia ajunsesem în București, eram nemachiată și mă simțeam oarecum ciudat din cauza asta, îmi pusesem niște ochelari de soare care-mi acopereau jumătate din față, în felul ăsta nu se mai vedea nimic în afara faptului că nu eram rujată. Nu prea-mi păsa, de fapt, dar cu ochelarii de soare pe nas parcă mai aveam cât de cât un strat protector între mine și lumea exterioară, iar acum chiar aveam nevoie de așa ceva. Vorbele lui Micu ajungeau la mine ca prin vată […].

Am dat repede din cap, ca un cal deranjat de muște, încercând prin asta să aprob tot ce spunea bărbatul care aproape plângea că nu are bani pentru tratamentul nevestei, bărbatul al cărui lanț de aur lucea în lumina dimineții și de care nici prin cap nu-i trecea să se despartă, dar care deja își făcea monologul de despărțire de nevasta cu care avea doi copii și pe care deja se gândea să i-i crească una dintre “prietenele” lui, pe care eventual, după o vreme de la înmormântare, urma s-o ia și de nevastă, ca să fie totul “legal, corect”. Exact așa spusese Micu: “corect, legal”.

-        Și cum știi tu că ce e legal e și corect?

Nici nu-mi dădusem seama că spusesem asta cu voce tare. Micu se uită la mine

ciudat, mă măsoară îngrijorat din priviri. El știe, știe mai bine decât mine că ce e legal e corect, el care încalcă probabil legea mai tot timpul și care tot timpul se gândește că ceea ce face este incorect.

-        Ești obosită, nu? Și eu te țin aici cu poveștile mele…

-        Nu-i problemă, Micu, doar ziceam și eu așa…

Mai târziu, ajunsă în casă, dau drumul la muzică și mă dezbrac din mers, în drum spre

duș. [...]

Deja relaxată sub dușul fierbinte, mă întreb ce anume mă face să vorbesc cu Micu, și nu doar cu el. Nu percep acele diferențe clare care-mi fuseseră transmise încă din copilărie și cărora mă încăpățânasem constant să nu le dau curs: lumea are o ierarhie, clasele sociale nu se amestecă, fiecare în cercul lui. “Și voi în cercul vostru strâmt…”, zâmbesc acum sub duș, și dau gândul din nou la o parte. Micu e paznic undeva în apropiere, nici nu mă interesează să aflu mai multe, apropierea poate să fie și o depărtare, mă gândesc, amintindu-mi de atâția oameni din aceeași clasă socială cu mine, de care sunt apropiată din punctul de vedere al clasei, dar la ani lumină distanță din punctul de vedere al viziunii despre viață și lume. Probabil din fericire pentru mine, nu-mi place să fac mare caz de modul meu de a gândi, verbalizez strict cât e necesar pentru a nu stârni valuri prin afirmațiile mele – de-a lungul vieții mă obișnuisem deja că felul în care văd eu lumea e diferit de cel pe care-l au cei în mijlocul cărora am trăit și trăiesc, și la fel de diferit chiar și de cei ca Micu și de alții, din diverse alte categorii cu care m-am intersectat pe parcurs. Am un bloc de desen în care uneori desenez diverse obiecte, portrete sau peisaje, scriu versuri și scurte fragmente de proză, m-am apucat să învăț chineza și modelul meu de viață e Gandhi, pe care îl admir fără rest, și nimeni în afară de mine nu știe toate astea. Nici măcar Armand, care locuiește cu mine în casă. Și asta nu pentru că simt o nevoie imperioasă de a avea și a păstra secrete, ci pentru că nu mi se pare că pentru cei din jurul meu aceste activități ar suscita vreun interes. Până la urmă, sunt tot eu, așa cum mă știu ei, ce rost are să le încarc memoria și cu niște detalii în plus. Iar cu Armand e simplu - de multe ori programele noastre nu coincid, e plecat cu procese în țară sau în străinătate, sau sunt eu plecată, așa că am suficient timp și spațiu pentru a desfășura aceste activități de detaliu ale vieții mele în deplină singurătate și liniște.

Ies din baie și îmi trag peste cap o pijama de mătase. Dau o linie de parfum Hermès peste materialul fin, deși știu că nu e recomandat să dai cu parfum peste mătase. Dar e un parfum pe care de-abia l-am descoperit și nu pot să stau fără el, cel puțin pe moment. Da, răsfăț. Îmi prind părul în vârful capului cu un elastic. Deja se văd rădăcinile deschise la culoare, trebuie cât de curând să mă duc la salon și eventual să mai schimb - de câțiva ani e același șaten monoton. Înainte să adorm, cufundată în așternuturile de mătase din dormitorul decorat în stil minimalist, îmi trece din nou prin minte discuția cu Micu […], apoi cobor într-o lume ciudată.

/ Ligia Pârvulescu, 'Micu', fragment

// foto: Dora Maar, 'Coquillage'