Cesianu, 7 august, lectură din romanul în lucru

 

Fără să-și dea seama, ajunse în cimitirul Bellu. Aleile erau curate și soarele desena peste asfalt, cruci și morminte un înveliș imens de umbre mișcătoare, în complicitate cu verdele adânc al copacilor. Era o liniște deplină, chiar și cerșetorii se trăseseră undeva la umbră, cuprinși de moleșeala sfârșitului de vară. Crucile rămăseseră singurele care mai îndurau verticalitatea sub plapuma căldurii care învelea totul.

Se așeză pe o bancă în aerul încremenit. Înconjurat de moarte, Damian se întoarse aproape automat asupra vieții. Nici aici, în mijlocul naturii care-și trăgea seva din foste vieți, gândurile legate de proces nu-l părăseau. Și totuși, era liniștit. Știa de cazuri în care oameni nevinovați ajunseseră să facă închisoare, dar prefera să se gândească la faptul că lucrurile de genul ăsta erau niște excepții. Filmele abundau de ele, dar el avea încredere în sistemul juridic, în ciuda a ceea ce se tot spunea despre corupția din justiție. Știa tot ce se întâmpla, cu dosare scoase la iveală cu privire la diverse personalități politice exact la momentul potrivit, pentru a le împiedica să participe la alegeri. De suficiente ori se întâmplase ca unele persoane politice să ajungă să facă închisoare pentru niște acuzații la care, după trecerea alegerilor și implicit a pericolului ca acele persoane să ajungă din nou în funcții de conducere, se renunțase. Dar nimeni nu era interesat să vadă sau să se vadă acele lucruri. Iar marea masă a oamenilor era probabil prea preocupată cu propriile probleme, cele de la vârful nasului, astfel încât deși oamenii urmăreau știrile și cancanurile politice, asta fiind una dintre distracțiile/distragerile de bază ale românilor, nu-și mai băteau capul să facă legături de cauzalitate cu niște evenimente petrecute în urmă cu câteva luni sau ani. Toată lumea alerga înnebunită în rotița de hamster și nu vedea decât pașii mărunți pe care îi făceau în prezent sau în trecutul extrem de apropiat. Și chiar dacă erau câțiva care își dădeau seama, care știau, erau prea puțini, și ce puteau să facă? Să scrie lucrurile astea în cărți pe care nu le-ar fi citit aproape nimeni, oricum. Sau să încerce să le facă publice, să reușească să le facă publice și să fie considerați de curentul principal, cel al majorității atât de ușor manipulabile, ca fiind ei înșiși cei manipulați, crezând într-o teorie a conspirației care bineînțeles că în opinia majorității nu exista. Și nici nu avea cum să existe, din moment ce oamenii considerau că totul era la vedere, că nu se ascundea nimic și că ei știau totul, așa cum desigur orice om simplu știe totul.

Două ore mai târziu, lungit pe o canapea în vila pustie și umbroasă a Ancăi de pe strada Paris, se întrebă de ce nu era mai îngrijorat legat de soarta lui. Din când în când avea câte un fior în stomac văzându-se în închisoare și începea să se închipuie transpus în scenariile din serialele de succes care prezentau viața deținuților în închisorile din Vest. Dar România nu era Vestul și viața celor închiși în Vest era probabil ceva mai bună decât cea a deținuților de aici. Ca să nu mai vorbim de condițiile aproape luxoase în care văzuse că trăiau în State unii deținuți privilegiați, cel puțin în filme. Cameră mare, bibliotecă  și televizor personal, birou, mașină de scris și alte marafeturi la care un deținut obișnuit nici n-ar fi îndrăznit să viseze. Știa că și în România existau condiții excelente pentru personalitățile ajunse acolo în vizită, indiferent că vizita dura câteva luni sau câțiva ani. Oamenii stăteau puțin acolo, eventual scriau o carte, că ce să facă, măcar înșirau niște cuvinte și erau eliberați condiționat mai devreme. Iar afară îi aștepta averea (care, surprinzător și paradoxal față de infracțiunile pentru care primiseră pedeapsă cu executare, îi aștepta intactă) și familia care, nu-i așa, dacă ai bani te așteaptă oricât. Din dragoste, desigur.

 

Oftă, se strecură în papucii de catifea și ieși din cameră. Ajuns în hol, se opri puțin cu paltonul ușor de cașmir în aer, înainte să și-l pună pe umeri, ca și cum o mână nevăzută îi înghețase mișcarea în timp pentru câteva secunde. Dar bineînțeles că asta nu se întâmplase, fusese eventual o dorință subconștientă a lui de a nu înainta spre viitor. Apoi, cu un aer resemnat, își puse paltonul pe umeri și păși afară, în aerul rece și proaspăt al iernii bucureștene lipsite de zăpadă. Nici nu se întrebă cum ajunsese iarna aici în câteva ore. Trăise luni întregi fără ca memoria lui să înregistreze nimic notabil, nimic de reținut. Deja se apropia Crăciunul și pentru un moment își permise speranța unor sărbători petrecute singur, în liniște, adâncit în verdele smarald al canapelei de catifea din livingul lui. Știa că șansele să se întâmple asta erau destul de mici, probabil urma să le petreacă alături de Anca, printre picături, în paralel cu viața ei oficială de femeie măritată. Procesul lui era pe rol, oricum era ceva de durată și nu se întâmpla nimic esențial în perioada asta. Bentley-ul porni fără zgomot și, pe măsură ce învârtea volanul cu mișcări automate, Damian își dădu seama că nu se îndrepta spre casă ci, de data asta, spre o destinație necunoscută. Își lăsă mișcările libere și își goli mintea de gânduri, pe măsură ce mașina rula lin, într-o tăcere pe care și-o închipui asemănătoare cu cea a unei nave spațiale cu motoarele oprite, în care echipajul criogenat visa la lumi necunoscute, plutind în derivă în tăcerea spațiului nesfârșit.

/ fragment din romanul în lucru

// foto: Julien de Casabianca ('Hailing from France with Corsican heritage, de Casabianca's artistic journey has been a multifaceted one, spanning across various mediums and genres. With a deep connection to the streets and the people who inhabit them, de Casabianca's art seamlessly merges classical art with contemporary urban environments, creating a dynamic and captivating visual experience that challenges our perception of public spaces.')