S-a terminat o mini-vacanță (cea de 15 august), dar luna vacanțelor continuă, cu lecturi de vară şi terase răcoroase. Pe 27 august - la Londohome: la invitația Cristinei Bogdan, care va modera întâlnirea şi căreia îi mulțumesc mult pentru gândul generos, voi citi un fragment din romanul în lucru şi voi avea bucuria să ascult un fragment din romanul la care lucrează Alexandru Lamba. Un eveniment marca Ficțiunea, pe seară şi răcoare, într-un timp blând de august.

 

Pe șoseaua udă după scurta ploaie de dimineață se auzea din când în când fâșâitul specific dat de frecarea cauciucurilor pe asfaltul umed. Plouase puțin. În rest liniște - și celălalt foșnet, al copacilor de la marginea drumului, freamătul ierbii și tot ce alcătuia respirația abia perceptibilă a unei noi zile de august. Ilia se vedea în depărtare, la doar câțiva kilometri. Soarele răsărise peste câmp cu obișnuitele sulițe de lumină deja de o blândețe aparte, care prevestea venirea lui septembrie. Totul intra în această respirație amplă, liniștită, iar adierea abia perceptibilă răsfira lent, parcă cu grijă, firele de păr blond care ieșeau de sub un șal alb, plin de sânge, aruncat neglijent la câțiva metri de marginea șoselei. Să dea sau să nu dea șalul la o parte? Ascuns parțial de iarba înaltă, se vedea un picior delicat, subțire, acoperit de un dres fin, puțin lucios, de culoarea pielii, un dres nu foarte ieftin, se gândi Marius, cercetându-l de la distanță, cu priceperea dată de experiența unei vieți petrecute  alături de femei, în diversele lor ipostaze – de mamă, de soră, de nevastă, de amantă. Privi îndelung rana cu sânge închegat de pe pulpă, un sânge negricios, ce luase parțial forma unei mușcături acolo unde ciorapul se rupsese. Mai multe mușcături. Se aprope și își dădu seama că mica pată albă care se vedea sub stratul negricios de sânge era osul. Se dădu puțin înapoi, șocat. Ieși din starea de detectiv criminalist care îl cuprinsese din momentul în care trăsese mașina pe dreapta la vederea în viteză a unei bucăți de material alb însângerat și până acum, când se dezmetici cu totul. Nu era un detectiv criminalist, iar asta nu era o scenă din serialele pe care le urmărea pe bandă rulantă pe Netflix. Era viața. Sau, mai degrabă, moartea. De fapt, totuna. Curiozitatea detectivistică ce aproape că-i împinsese mâna spre șalul însângerat pentru a vedea fața femeii mușcate de animalele nopții se risipi precum norii care fugeau din calea soarelui de august.

- Ce treabă am eu..., apoi își opri vorbele cu un scărpinat pe cap.

            Nu se putu totuși opri să constate că finețea ciorapului și delicatețea liniei piciorului contrastau puternic cu pantoful negru, butucănos și cu materialul ieftin al rochiei negre, ce se ivea puțin de sub șalul însângerat. Acest contrast dădu un ultim imbold decisiv curiozității lui, atât de detectiv virtual, cât și de bărbat  real. Cu două degete ridică încet, aproape milimetric, șalul de pe fața și bustul trupului încremenit într-o poziție nefirească: capul și torsul răsucite în sus, torsul nealiniat cu bazinul, care stătea într-o parte, aliniat cu picioarele, pe laterală. Ca și cum femeia, cu ochii de un albastru spălăcit, care abia se mai vedea în jurul pupilelor dilatate de midriaza finală a morții, se pregătise de o ultimă piruetă înainte ca moartea să-i cuprindă corpul, o piruetă pe care nu reușise s-o ducă la capăt decât cu jumătate de corp. Se trase înapoi, înspăimântat de acea fixitate neagră a privirii femeii, care părea că-l privește direct, dincolo de moarte, în adâncul sufletului și trecând apoi prin el, lansându-se parcă într-o vedere panoramică, filosofică, asupra întregii vieți pe care natura o desfășura în spatele lui, odată cu răsăritul. O privire care trecea prin el și se ducea în soare.

-        Mergi în lumină... murmură el, după ce se ferise brusc din linia acelei priviri, parcă

instinctiv, pentru a nu o împiedica să “vadă” direct soarele.

            Studie apoi atent, de la oarece distanță, femeia cu un păr de un blond aproape alb, prins de un scalp căzut puțin într-o parte. Inițial crezu că era o altă rană, dar nu era nici urmă de sânge acolo și își dădu seama că acel păr era de fapt o perucă. Femeia era complet nemachiată, cu buze pline și un trup subțire, mult prea subțire, a cărui armonie era întreruptă nefiresc de acea poziție răsucită a trunchiului și de zona mult prea umflată a pieptului, unde materialul negru și aspru acoperea o pereche de sâni mult prea mari față de dimensiunile corpului. Costumul - specific de călugăriță, în întregime. Era o costumație, alături de perucă? Sau fusese o călugăriță cu adevărat, și dacă ar fi fost așa, cum ajunsese aici? Iar dresul, așa de fin cum nu ar fi purtat o călugăriță. Care era povestea acestei femei? O privi îndelung. Femeia era suptă la față, cu ochii adânciți în orbite, iar Marius nu-și putu da seama dacă cearcănele care îi umbreau partea de jos a feței erau de dinainte de moarte sau erau acele pete cadaverice care deja începeau să-și facă apariția. Vizionarea serialelor criminalistice nu avea cum să-i dea acea știință a aproximării de la prima vedere a orei morții, o știință cu care specialiștii criminaliști din filme păreau să se fi născut. Așa că nu știa: femeia era așa de slabă de dinainte de moarte? Sau moartea o trăsese în acest fel la față, îi supsese obrajii și carnea de pe corp? Totuși, nu se simțea niciun miros de cadavru. Se apropie și alungă cu mâna o muscă ce se așezase pe corneea ochiului deschis. Să încerce să-i închidă ochii? Nu se putea, trebuia să lase totul neatins. Și așa ridicase șalul, și știa că nici asta nu ar fi trebuit să facă. Acest gând îl readuse la realitate. Trebuia să sune la 112, nu? Urma să vină poliția, să se facă măsurători, să se pună banda aceea galbenă, iar el să dea declarații, să răspundă la întrebări și așa mai departe. Se scărpină din nou în cap. Știa că așa era corect, că ar fi trebuit să sune și să rămână, dar realitatea îi invadase spațiul imens ocupat în interiorul lui de vizionarea atâtor filme și în plus chiar și în filme uneori martorii nevinovați sfârșiseră în închisoare doar pentru că rămăseseră acolo unde ar fi putut foarte bine să aleagă să plece. Deliberă pentru câteva momente și se hotărî: “Plec.”

            Demară lin. În urma lui rămase enigma șalului și a femeii moarte, toate acoperite de țiuitul cicadelor care începeau să-și facă simțită prezența în căldura moale de august.

 

 

***

 

            Călătoria cu autobuzul până la Machu Picchu e ireală. Soare filtrat printre frunzele vii, cărnoase, de parcă acea carne verde ar fi aparținut cu adevărat unor mamifere, unor altfel de animale decât cele cunoscute, niște ființe cu o viață aparte. Totul privit prin lentilele unei orbiri controlate, selective, care mă lasă să văd doar frumusețea. Citisem la un moment dat despre vitrificare, procesul prin care un ovul poate fi înghețat, pentru folosire ulterioară într-un act al creației, alături de un spermatozoid, printr-o fertilizare in vitro. Pentru ca apa să nu poată sparge membrana celulei atunci când îngheață și astfel ovulul să se piardă, se injectează o substanță, un fel de “antigel”, care împiedică înghețul apei. Procesul se numește vitrificare. Deja simt că ziua asta aș vrea să o păstrez ca pe un ovul vitrificat, pentru ca la un moment dat, într-un altfel de viitor, într-o altfel de civilizație, s-o pot folosi pentru a da naștere unui alt univers, care să pornească doar de la această zi. Atât de specială cred că e. Dar știu că nu se poate, așa că încerc să trăiesc la maxim momentul și să-mi rămână o amintire cât mai vie.

Mirosul de eucalipt dispare treptat pe măsură ce urc. Mă întâlnesc cu ceilalți, dar întâlnirea și vorbele se estompează pe măsură ce privirea cuprinde tot mai mult din peisajul pe care l-am văzut de atâtea ori pe internet. Soarele este crud, primăvăratic aproape ca lumină, deși arde ca o rază laser orice bucățică de piele expusă fără protecție. Este ciudat pentru că, deși mi-am propus să rețin ziua asta cu toate amănuntele ei, totul este ca pelicula unui film care se dizolvă sub ochii mei. Soarele topește gesturile și râsetele tovarășilor mei de călătorie într-o pastă diformă care își întinde onctuozitatea prin toate crăpăturile ruinelor printre care pășesc cu un sentiment de irealitate. Mă desprind de grup și pornesc pe un drum propriu, lăsând în urmă explicațiile zgomotoase ale ghidului și interjecțiile de uimire ale celorlalți. Ating zidurile din piatră ca pentru a mă ancora mai bine în realitate, în altă realitate decât cea a turiștilor care mă înconjoară. Încerc să găsesc pe platou o zonă liniștită, în care să fiu singură și să mă pot conecta la locul ăsta în care am amânat atât de mult timp să ajung. După un sfert de oră de căutări, trecând aproape efectiv prin coridoare de oameni, ajung într-un loc mai ferit, câteva pietre adunate, care deocamdată nu par să fi trezit interesul cuiva. În jur, liniște. Mă întind pe iarbă și îmi pun pălăria pe față. Mâinile, cu palmele în jos, pe pământ. Căldura soarelui, sunetul insectelor, al vântului prin iarbă și printre pietre, răcoarea aproape iluzorie pe care o răspândesc discret pe sub haine vântul de deasupra și pământul de dedesubt. Mă gândesc la răcoarea în care pământul ajunge să ne învelească pe toți, din toate părțile. Un tsunami de pământ. Încă nu. Acum, căldura soarelui și niște prezențe nevăzute. Mă simt înconjurată de femei în alb, cu părul lung, despletit, care mă privesc fix, cu blândețea clară pe care doar ochii lui Hristos în tabloul lui da Vinci am văzut că o au. Salvator Mundi. Un val de teamă îmi trece dinspre creștet spre tălpi, pielea mi se încrețește ca o țesătură din care brusc a fost tras un fir. Salvator Mundi clipește, femeile în alb strâng cercul în jurul meu. Pământul începe să-mi mestece spatele, palmele, craniul. Nu mă mișc. Salvator Mundi clipește. Brusc, femeile se apleacă deasupra mea. Blândețe de jur împrejur, blândețe ucigătoare. Îmi smulg cu greu capul din gura pământului și mă privesc. Sunt îmbrăcată în alb, sunt una dintre femeile acelea blânde alături de care mă privește în continuare Salvator Mundi. Îmi ridic tot corpul, femeile lărgesc cercul iar eu mă așez în rând cu ele. Acum, în centrul nostru stă Salvator Mundi. Nu mai clipește. Privirea mea e fixă la fel ca a noilor mele surori. Vitrificare.

Simt o mână pe umăr și vocea stridentă a unei tovarășe din grup mă smulge de acolo și mă aduce aici.

-        Am găsit-o! Ce naiba faci, pleci așa fără să ne zici, te-am căutat de-am

înnebunit! Zi și tu când faci de-astea, pe bune?

            Dau din cap în tăcere și mă ridic. Întorc privirea spre soare și parcă îmi sună în urechi versurile refrenului Salvatore al Lanei Del Rey. Fără legătură cu Salvator Mundi al lui da Vinci. Sau?

            Nu mai contează. Femeile în alb au dispărut dar mă simt în continuare ca fiind una dintre ele, chiar dacă acum sunt îmbrăcată într-o pereche de blugi albaștri și am un tricou roșu. Ceva s-a întâmplat aici, dar nu mi-e clar ce. Poate aflu la experiența cu ayahuasca, programată după ce ne întoarcem. Experiența cu Machu Picchu a fost pentru mine scurtă, dar intensă. Restul zilei, deși  petrecut sus, printre ruine, alături de ceilalți, sau poate tocmai de asta, e deja blurat și știu că n-o să mi-l mai amintesc. Și deja știu că, indiferent ce haine port, sunt o femeie în alb, care stă alături de Salvator Mundi și care în curând va pleca spre Cusco, spre Lacul Titicaca și spre Lima, iar mai departe de atât nu vrea să se gândească. Și nici n-o face.