Duminică a avut Claudiu lansarea. Câteva poeme din volum.
Poate că, în ciuda
aparențelor, Pământul este locuibil.
Întreabă rachetele cu rază
lungă de acțiune –
or să rânjească la tine ca
la un prost,
muniția e în surplus,
bancherii s-au îngrășat din nou
peste măsură – nu îmi vorbi
despre suflet, suflet au și cei
care își poartă bocancii pe
dinăuntru, și știu
să lovească în plin.
Nu mă voi lua la întrecere
cu băiețandrul
surprins de cameră târând
prin praf mitraliera
tatălui său ciopârțit de
mercenarii din nord.
O știre anunța că într-o
mănăstire de la frontieră
călugărițele au căsăpit
refugiații prea zgomotoși,
iar apoi s-au mâncat între
ele.
“Păzește-te de om, dușmanul
natural al omului”,
îmi repetam, mergând pe stradă – așa,
în gura mare –, și alte îndemnuri de ins prevăzător,
pentru că uneori omul tulburat găsește sprijin în astfel de vorbe –
când simte respirația infectată a aproapelui, damful
de sânge stricat, când îi e băgată lampa în ochi, când
i se deșurubează genunchii și îi sunt denunțate mâinile.
Pentru că aproapele e crud și stupid
și nu dorește decât să-i semene cât mai mult
zeului său, Tezcatlipoca.
_______________________
în ce parte a orașului doare mai mult?
de câte taxiuri e nevoie pentru a ajunge în toate
locurile pe care ar trebui să le uit?
din satelit străzile se văd ca niște ciorchini
de lumină dar aici jos întunericul își
satisface micul capriciu
nici măcar un haiku din care să țâșnească
pe neașteptate anxietatea silabei lipsă
micul censor s-a dus la culcare poți scrie
despre orice fără să te uiți
temător peste umăr
în piața romană se-aud cântări se văd
lumini de baluri izbucnind
din patiserii din cafenele și chioșcuri non-stop
câți își mai amintesc azi lampioanele
doamnei Rozalia Clăbuc?
știu că nu apuc 103 ani încerc să țin minte
și parcul învăluit în umbre prelungi
și marșurile tăcute
din toate nopțile care nu se mai terminau
și mâna alunecând ostenită de-a lungul peretelui
și la fereastră luna, cu o seringă
_____________________
Dar există și poezie
pe care-o citești fiindcă e despre un om
ce se simte mai mizerabil ca tine
poate îl și cunoști
poate n-ai bănuit că e așa de nasol
poate nici nu e de fapt se preface
exagerează
s-a lăsat iar de pastille
de weed sau de colțunași
ți-e milă de el
sau de ea nici nu mai știi
poate că-ntre timp și-a început tranziția
și ție nu ți-a zis nimeni
și nu te prinzi nici din carte
fiindcă tu cauți să citești printre rânduri
să iasă de acolo suferința ca untelemnul
așa ești tu autosuficient și transfob
doar ți s-a zis
+ trecut de 40 deci de-a dreptul libidinos
și brusc ți se face milă de tine
Dar există și altfel de poezie?
normal hai să-ți zic
e despre unii care lucrează la ceva epocal
un nekrovehicul propulsat de melancolie
iar pentru asta nu au
la îndemână decât oasele
celor mai adorabile animăluțe din crângul ăla
după ce sfâșie pielea
carnea și zgârciurile
trebuie să lustruiască oscioarele zile în șir
apoi le asamblează cu grijă vor
să ajungă cu utilajul ăsta la Lună
în centru Pământului sau
al unui furnicar de siliciu
conectat la hipofiza ta
sunt întreprinzători lipsiți de compasiune
și nu se tem de nimic
nu îi știi
nu te știu
ai grijă ca lucrurile să rămână așa
____________________
Am povestit mult despre tine noaptea trecută
sunt câțiva ani de când nu o mai făcusem
acum trec într-o mașină condusă de inevitabilul
tip matinal și nervos
pe lângă apartamentul în care
te-au găsit, ca pe-un copil cuibărit într-o scoică,
sărbătorind cu sângele coagulat
reușita ștrengăriei macabre,
fără suflare, vânătă, greu de recunoscut
doar zâmbetul și se păstrase enigmatic,
cumva năstrușnic și insondabil –
imaginea asta îmi scapără și azi pe bolta craniului,
electrizând câteva fire de păr răzlețite.
fără să te preocupe asemenea frivole banalități,
nu te-ai păzit și nu ai promis nimic,
ai vrut să scrii tot ceea ce se cerea rostit,
să nu lași grozăvia nedivulgată –
și dusă ai fost într-o clipă.
altarul din sufrageria mea – pesemne c-ai auzit
vorbindu-se pe șoptite despre el
printre oameni care nu cunosc loialitatea
crâncenă a poeților –
e-o stea ce îți păstrează, gravate, trăsăturile
din ziua în care, zâmbindu-i amar,
despletindu-te, expunându-ți nedumerirea
și jindul de a trăi, mușcând cu toată ființa ta cea plăpândă
dintr-un măr pe care prietenul tău,
fotograful cu faimă,
ți l-a întins în după-amiaza de vară –
intuind o rotunjime a chipului tău
de femeie încă tânără – chip încercat de suferințe
cărora alții se siliră să
le găsească un tâlc – ai părut să mai cauți o data
în obiectivul rece al acelei scule nemțești
penumbra unei biografii îngemănate cu erupția
și cu dezastrul.
stea, măr, enigma,
sprintenei uitări nu îi vom da satisfacție –
mutilarea artistului la tinerețe, atelierele tale,
aripa dreaptă și un război de o sută de ani
te trăiesc mai departe –
refuzând orice supunere și extracție a umanului
pe recile, sângeriile dale.
cândva am dansat acolo, la ani-lumină de moarte.
____________________
Viitorul le aparține canibalilor
am citit pe zidurile cetăților îndoliate,
cu autostrăzile lor moarte,
cu zgârie-norii căzuți în genunchi,
cu atacurile de panică ale arborilor din plastic.
Au plecat din orașul ăsta pe furiș
acolo unde am vrea să ajungem cu toții
și, odată ajunși, să înlocuim libertatea
cu necesitatea.
Viitorul le aparține canibalilor,
pentru că toate celelalte forme
de apropiere umană au dat greș.
Pretindem totuși fără să ne înfigem colții.
Suntem încă nehotărâți.
_______________________________
/ Claudiu Komartin, “Oglinda fumegândă”, “Poem de seară (prin care
trece umbra lui Nicanor Parra”, “Un nekrovehicul propulsat de melancolie”, “stea,
măr enigmă”, “Ziua 9, Ardibehesht, anul 2062”, volumul “În vortex”, Casa de
Editură Max Blecher, 2026
https://maxblecher.ro/in_vortex.php
